Paisprezece trece, inimioarele rămân. Cam aşa sună concluzia zilei de ieri, pentru că aşa cum sigur aţi observat, ieri, ca în fiecare zi de 14 februarie a fiecărui an, a avut loc prea mult-aşteptata sărbătoare internaţională a iubirii, Valentine’s Day, ziua îndrăgostiţilor sau Sfântul Valentin sau cum vreţi să îi mai spuneţi.
În cazul în care, eu ştiu, aţi fost atât de ocupaţi, singuri şi trişti încât să fi uitat complet de Valentine’s Day, vă mai amintesc şi eu. Pentru că nu se poate trece cu vederea tocmai această zi de iarnă însorită, nu-i aşa? Până şi jocul cu care mai pierd vremea pe facebook are inimioare şi trandafiraşi. Să nu mai zic de Google-ul de ieri, pe care cu siguranţă l-ati văzut: a sărbătorit iubirea luând forma unei inimi.
Nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau să critic şi eu încă o dată această sărbătoare importată, importantă, kitschoasa, comercială şi pretenţioasă, înarmându-mă cu toate argumentele deja ştiute şi amintite în fiecare an. Pe de o parte aşa este, pe de altă parte nu e aşa, până la urmă cred că depinde doar de noi, de felul în care am „importat” şi am transformat această sărbatoare în ceea ce este astăzi.
Ştiu sigur că această zi nu a fost dintotdeauna atât de falsă şi de prost gust pe cât ni se pare astăzi. Nu-mi amintesc cu exactitate care a fost momentul în care ziua de Dragobete nu ne-a mai fost de ajuns şi am preluat această sărbatoare, nu-mi amintesc nici când am auzit prima dată de Valentine’s Day, dar îmi amintesc că atunci când eram micuţă, pe 14 februarie oamenii nu se împărţeau în tabere de pro şi contra, la televizor nu apăreau atâtea inimioare şi pseudo-vedete cadorisite cu swarovski şi cu declaraţii de iubiri eterne.
Şi totuşi, încă de pe atunci mă aflam puţin în dezacord, dacă pot să spun aşa, cu această zi, pentru că mi se părea că este o sărbătoare a oamenilor mari şi numai a lor, iar eu îmi doream o inimă din aceea mare din pluş şi nu o primeam pentru că nu eram îndrăgostită. Până într-un 14 februarie când, fiind într-un magazin cu mama, mă lipisem atât de tare de o astfel de inimă încât a trebuit să mi-o cumpere. Voiam neapărat să dau o semnificaţie, propria mea semnificaţie, acelei zile de 14 februarie în care oamenii îndrăgostiţi se foloseau de acest mic pretext pentru oferi cadouri.
Lucrurile s-au schimbat între timp, semnificaţiile s-au schimbat, cu toţii am observat latura comercială şi kitschoasă a acestei sărbători care nu ne aparţine, dar pe care ne-am dorit-o, pentru ca apoi să avem ce critica. Nu trece an în care Valentine’s Day-ul să nu explodeze peste tot, în magazine, în restaurante, la televizor, în orice colţ al internetului, nu trece an în care să nu spunem ba că iubim în fiecare zi, nu doar de ziua îndrăgostiţilor, ba ca iubirea nu are nevoie de dată, de parcă ziua asta există tocmai pentru a atribui iubirii o dată fixă în calendar.
Să luăm ca exemplu o altă dată: 8 martie – nu ne iubim oare şi mama în fiecare zi, nu doar de ziua mamei? Dar s-a vorbit vreodată urât despre ziua mamei? Nu, deşi toţi copiii, mari sau mici, oferă flori de ziua mamei mamelor. De ce nu ar putea la fel de bine orice om îndrăgostit să ofere flori iubitei/iubitului de ziua îndrăgostiţilor, ca şi de Dragobete? De asta spun că semnificaţia unei sărbători depinde în mare parte şi de noi.
Până la urmă, legenda spune că acest sfânt Valentin nu făcea decât să-i ajute pe oamenii care se iubeau să se căsătorească în secret. Nu cred că s-a gândit vreo clipă la faptul că va ajunge să fie sărbătorit într-o vreme în care oamenii nu se mai căsătoresc în secret, pentru că acest lucru i-ar împiedica să-şi arate şi să-şi sărbătorească iubirea, implicit căsătoria, în văzul lumii.
Sursa foto: Facebook
