Când spui Mat Kearney este imposibil să nu spui bună-dispoziţie, linişte sau cuvinte simple, la un book-caffé sau imposibil să nu spui inspiraţie atunci când îl auzi ocazional. Unele melodii râmân în memorie, încât este necesară o a doua reascultare sau o a patra, depinde de efectul cercului hermenutic gadamerian care se poate deschide în spirală sau se poate închide progresiv pe măsură ce semnificantul interpretărilor şi-a atins scopul.
Fiind un cântăreţ de muzică hip-hop-dance, cântecele sale deţin o oarecare figuraţie lirică sonoră. Prin Mat Kearney se deschide o lume a cotidianului reinterpretat mai frumos, o lume în care copacii New-York-ului şi oamenii săi devin surse de inspiraţie pentru piese, o lume contrastantă între duritatea versului hip-hop şi poeticitatea cuvintelor. Mat Kearney este foarte cunoscut pe plan internaţional, datorită debutului său Nothing Left to Lose, după care au urmat City of Black and White, Young Love şi Just Kids. M-am oprit asupra albumului City of Black and White, din 2009 al artistului, care încearcă să aducă la suprafaţă lumini şi umbre, tonuri de griuri şi tonuri de culori pastelate ale oamenilor din New York: This whole city’s black and white, / Tell me what your colour is- burning like the fire on water[1]. Nu încape îndoială că acest mod de a concepe original, atrăgător şi bogat nu numai prin sunete şi cuvinte, dar şi prin impresiile redate artistic.
Poate că City of Black and White este un proiect muzical neo-avangardist, unul futurist pentru muzica experimentală, neo-instrumentalistă, dar şi un salt al hip-hop-ului dance înspre muzica piano readusă la o formă uşor avangardistă, dar de pe o poziţie mai clasică. O importanţă majoră în muzica lui Kearney o deţin versurile, implicit metaforele alegorice care ghidează întregul discurs muzical de tip liric confesional- There’s a white flag/ Where my heart is on ground, fie el obiectiv cu alternanţe înspre eu liric personal-Is it cold yet in New York city?/ Round here the tress been blowing off bare/ Everyone’s talking about change on the airwaves/ I still got you on my breathe[2]. (All I Have) Se foloseşte de lirica gnomică pentru a lansa meditaţii filosofice, dar şi de lirica descriptivă pentru a destinde tabloul New York-ului. O concentraţie de pop-piano întâlnim şi în Air I Breathe: You are the air I breathe/ You are the song I bleed/ You are the war I can’t win/ Every word you speak/ Is the air I breathe[3]. Aici efectele de pedală sunt combinate cu post-tonalităţi de hexacorduri devenite deja specifice muzicalităţii postmoderniste, pe motivul „mişcării duble de jumătate-de – ritm dislocat de o octavă”[4]. Această polaritate a notelor muzicale când jos, când sus, „apare de două ori în cadrul grupurilor de trei note adiacente şi sunt percepute, auzite precum întreaga formă a întregii piese”[5]. Este ca şi cum în cadrul aceleiaşi armonii avem câteva semi-decupaje de tonalităţi şi de post-tonalităţi care să dubleze efectul tricordurilor. Există o oarecare segmentalizare în cadrul discursului muzical care este împărţit în părţi inteligibile, la fel ca şi la Ships in the Night sau Renaissance. Este frapant finalul acestui cântec, cu acrobaţii vocale între la şi si bemol, într-un registru de tricorduri. Transpoziţionarea modală este cea care ajunge să dea o formă magică tuturor pieselor. Notele devin adiacente în progresia temporală a discursului muzical creând astfel o proximitate a percepţiei armonice, aici putem insera şi interpretări din Maurice M. Ponty. Există şi un oarecare „hexacord magic”[6], o serie de 6 note ideale în structura versului You are the air I breathe.
Ships in the Night schimbă puţin romantismul notelor clasice cu cel al notelor de hip-hop dance în cheia sol diez- Turn the light down law/ Walk these halls alone/ We can feel so close from so far[7], acelaşi lucru se întâmplă şi cu Sooner or later[8]. Elementele de pop-rock alternativ sunt în sinteză cu elemente de octave preluate de pe filieră romantică: Like ships in the night / You keep pasiing me by/ Just wating time/ Trying to prove who’s right/ And if it all goes crashing into the sea.
De pe poziţia esteticii, muzica lui Mat Kearney este şi va rămâne un loc al citadeneităţii care se autodizolvă în propriile sale culori, la Kearney simţi în interiorul unei note muzicale şi griurile derivate ale lui Braque, şi cuplurile plutitoare deasupra Vitebskului ale lui Chagall, şi necesitatea imperioasă a teatrului de îndrăgostiţi, şi amintirile bucolice, şi călătoria spre norii cei mai nevinovaţi ai oraşului, şi personajele dintr-un teatru-idila de cafenea. Precum Chagall, Mat Kearney se foloseşte de necesitatea teatrului în muzică: în piesele lui există personajul individual, cuplul de personaje care este aruncat în albastrul chagallian şi decoruri ale cotidianităţii desprinse din sinestezia sonoră: You are the fire and rain[9], cu pedalare progresivă pe rain in tricord transpoziţional. Rainer Maria Rilke spunea că „pentru a scrie un singur vers, trebuie să fi văzut multe oraşe, oameni şi lucruri, trebuie să cunoşti animale, trebuie să ştii de ce păsăriel zboară, şi trebuie să ştii fiecare mişcare a florilor care se deschid dimineaţa”[10].
Cântecul modern reinventat de Charles Trenet şi Edith Piaf, pop-sound-ul new-yorkez[11], rock-ul alternativ[12], toate acestea au dus spre reinventarea muzicală prin teatru din necesitatea de a crea cântece pop care să ritmizeze decorul şi destinele personajelor. Renaissance[13] este sinteza completa dintre rapp, hip-hop şi rock alternativ. Prezintă similarităţi ale lirismului rapp cu Tinnie Tempah şi Eric Turner, Written in the Stars. Lifeline este un dans, mersul pe funie între stările de melancolie şi pozitivitatea vieţii: standing in the lifeline. Fire and Rain, On and On, Here we go[14] sunt armonii care ne lasă d emulte ori să reflectăm asupra a ceea ce este mai important în viaţă. Mat Kearney este contrastul dintre creativitatea postmodernă şi clasicismul versurilor din epoca liricii parnasiene, jocul magnetismelor sonore.
Bibliografie:
Cope, David, New Directions in Music, University of California, California, 1976.
Friedmann, Michael, Ear Training for Twentieth-Century, Yale University Press, Connecticut, 1990.
Gloag, Kenneth, Postmodernism in Music, Cambridge University Press, Cambridge, 2012.
Kearney, Mat, Album Young Love, Aware Records, 2011.
Kearney, Mat, Album City of Black and White, Sony Music Entertainment, 2009.
Kearney, Mat, Album Bullet, InPop Records, 2004.
Lochhead Judy; Auer Joseph; Postmodern Music/ Postmodern Thought (Studies in Contemporary music and Culture), Routledge University Press, 2001.
Nyman, Michael, Experiemental Music, Cambridge University Press, Cambridge, 1999.
[1] Mat Kearney, City of Black and White, Sony Music Entertainment, 2009.
[2] ibidem, All I Have.
[3] ibidem, Air I breathe.
[4] Friedmann, Michael, Ear Training for Twentieth-Century, Yale University Press, Connecticut, 1990, pp.8-23.
[5] passim, pp.32-78.
[6] Michael Nyman, Experimental Music, Cambridge University Press, Cambridge, 1999.
[7] Mat Kearney, Ships in the Night on Young Love, Aware Records, 2011.
[8] ibidem, Sooner or Later, 2011.
[9] idem, Fire and Rain, City of Black and White, Sony Music Entertainment, 2009.
[10] Rainer Maria Rilke, Les carnets de Malte Laurids Brigge, Editura Gallimard, Paris, 1991.
[11] Lochhead Judy; Auer Joseph; Postmodern Music/ Postmodern Thought (Studies in Contemporary music and Culture), Routledge University Press, 2001, p.286.
[12] ibidem, pp.358-360
[13] Mat Kearney, Renaissance on Bullet, InPop Records, 2004.
[14] idem, Fire and Rain, On and On, Here we go on City of Black and White, Sony Music Entertainment, 2009.
Sursa foto: By Phintias – User:Bibi Saint-Pol, own work, 2007-02-10, Public Domain
