Vanitas vanitatum et omnia vanitas, sau frumuseţea Morţii

Distribuie!

de Maria - Roxana Bischin

Anul 987. Hugh Capet este încoronat în timpul unei eclipse de soare. Anul 1000 în Europa. Aquitania este pustiită de ciumă. Războaiele şi jafurile pustiiesc resursele pământului. În timp ce nobilimea câştiga, satele se afundau în sărăcie lucie. Centrele oraşelor aparent bogate în mărfurile expuse de meşteşugari, erau bolnave: oamenii erau săraci, mulţi bolnavi, mulţi speriaţi. Anul 1000 era o frică escatologică instaurată în rândul maselor.

La iniţiativa Bisericii, în Europa anului 1000 a apărut o adevărată mişcare de pace cunoscută sub denumirea de pax deii. Mănăstirile şi abaţiile încep să elaboreze condiţii ale păcii prin celebrele capitularii de la Ver-sur-Launette din 884, la Charroux în 989, în Burgundia la 994, la Rousillon în 1027,  la Bourges în 1031. Cel mai important conciliu a fost cel de la Poitiers din anul 1000, al lui Wilhelm cel Mare de Guyenne-Aquitania în care se propune ca diferendele păcii să nu mai fie rezolvate pe calea armelor, ci prin justiţia seniorială.

Analele de la Benevent şi Cronica lui Ademar de Chabant susţin că ordinea lumii este dereglată: escatologie sau apocatastază? Credinţa că morţii bântuie într-un spaţiu incert, imprevizibil se înteţeşte. Limouge este atacat de ciumă, iar anul 1033 este anul morţii a mii de suflete. În acest context incert, apare întrebarea ce este Moartea? Ce este viaţa de dincolo? Este comic pentru a nu fi tragic faptul că, în contra justiţiei afişate de Biserică, nimeni nu mai credea în instituţia acesteia şi mulţi îşi puneau speranţa că adevăratul justiţiar este Moartea. Oamenii îşi imaginau că Dumnezeu este unul răzbunător, însă Moartea este pentru ei frumoasă. Să vedem cum îşi imaginau oamenii Moartea în Evul Mediu.

Ce sunt Dansurile Macabre? Sunt nişte metafore ale societăţii. Dansul Macabru reprezintă o horă în care Moartea îi adună pe toţi, indiferent de vârstă şi de situaţia socială. Din acest motiv, pictorii de sfârşit de secol XV preferă să picteze aceste hore ale Morţii în lucrările lor.

Dansul Macabru se transformă în tematica preferată a Renaşterii, dar şi a Barocului. Dominique Leclerc observă că aceste dansuri existau în Evul Mediu al anului 1000 şi au continuat să existe.

Dansul deţinea şi o funcţie socială de amuzament. Stilul manierist de secol XVI va reda o pată de culoare Dansurilor Macabre. Apar şi emblemmatele (cărţi desenate apărute la Augsburg la 1531) cu reprezentări ale Morţii. Gravurile ne arată de fapt că toţi murim, indiferent de statutul social pe care îl deţinem. Contemptus mundi şi carpe diem sunt nişte paradoxuri doar aparente. Dansul era nepregătit şi a fost luat prin surprindere de Moarte.

Europa de Vest era suprasaturată de reprezentările religioase. Aceste imagini ale Morţii au fost aduse pentru a stimula interesul oamenilor faţă de Viaţa de Apoi.

Dansurile Macabre devin o meditaţie, o invitaţie spre transcendenţa vieţii, dar şi spre criticismul social şi spre satiră, subliniind încă o dată futilitatea şi aseptismul vieţii, vanitatea statutelor sociale şi a anilor. Interesant la aceste dansuri Macabre este că devin stereotipuri care evoluează în timp.

Un poem tradiţional despre Dansul Macabru a fost scris de Etienne Groulleau, Dit des trois Morts et troi Vifs. La Lübeck, Basel şi Berlin s-au păstrat reprezentări ale Dansului Morţii încă de la 1237. Şcoala Bernd Notke din Berlin realizează şi astăzi gravuri în stilul gravorului medieval Bernd Notke. În gravuri, ca şi în picturi sunt reprezentaţi oameni înveşmântaţi după posibilităţile materiale, care se prind în horă alături de un schelet, care este Moartea. Aceste lucruri le observăm în gravurile tematice ale lui Hans Holbein cel Tânăr.

Tema macabră în artă poate fi clasificată sub denumirea de Vanitate. Legenda celor trei Morţi şi celor Trei Vii sau Dansul Macabru al lui Groulleau poartă în nuce un puternic mesaj social. În secolele XVI-XVII, imageria ilustrează vieţile lui Saint Jerôme sau Saint Madeleine numite Vanitate. Quentin de Metsys (1465-1530), Albrcht Dürer (1471-1528), Marinus von Reymerswaele (1490-1566) răspândesc arta macabră în Ţările de Jos. Michel Coxie cel Bătrân (1499-1592) pictează Grădinile Edenului, Antonello da Messina (1430-1795)- Crucificarea.

Faţă de Renaştere, manierismul pune accentul pe mesajul social transmis de picturile lui Alessandro Magnasco (1667-1747): Triumful răului, Furtul sacrilegios, Primirea şi judecarea condamnaţilor, Sisto Badalochio (1585-1647)- Înmormântare.

Este adevărat ce spune Heinrich Wölffin, că „toţi trăiau atunci cu gândul la sfârşitul lumii”, iar Dansurile Macabre sunt o atitudine în faţa Morţii. În hora macabră avem o înşiruire de personaje ierarhizate ţinând de mână Moartea. Cel care deschide cortegiul dansului este împăratul, cel care îl închide este ţăranul. Cea mai veche atestare a acestor reprezentări apare într-o carte a lui Guyot Marchant, ce se va publica abia la 1424. Peter Bruegel cel Bătrân (1525-1569) este poate cel mai celebru pictor ce s-a dedicat a reda prin culoare ceea ce vrea Moartea să transmită ca şi mesaj social. Picturile sale sunt tematice: Lupta dintre carnaval şi post, Triumful Morţii, Turnul Babel, Calvarul, Adoraţia Magilor, Uciderea pruncilor, Ţara trândavilor, Misantropul, Parabola orbilor, Schilozii, Cerşetorii, Dans ţărănesc. Se poate vorbi astfel de un anumit realism existent în viziunea umanităţii de la final de Ev Mediu.

Muzica macabră, în schimb, este o satiră în ritm vesel ce invită la reflecţie. Edgar Ordoňez, Frederik Magle, Camille Saint- Saëns, Angelo Branduardi s-au dedicat în a realiza compoziţii în acest sens. Să lăsăm videoclipurile să spună mai multe:

Edgar Ordonez, Tango of Death:

http://www.youtube.com/watch?v=XajPinPhn9U

Saint- Saëns, Dance Macabre:

http://www.youtube.com/watch?v=YVtb3D8FrG8&feature=share

Frederik Magle, Cortege and Dance Macabre:

http://www.youtube.com/watch?v=hGxl2JCNrXM

Angelo Branduardi, Sono io la morte:

http://www.youtube.com/watch?v=UywmoMXH1-U

Angelo Branduardi, Vanita di vanita:

http://www.youtube.com/watch?v=_ZhQWffNgIo

Ca să încheiem în maniera lui Branduardi: Eu sunt moartea si port coroana, eu sunt doamna şi stăpâna peste toţi şi în faţa casei mele capul va trebui să se aplece; eşti invitatul de onoare al dansului în care  joci.

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

2 Comments

  1. September 19
    Reply

    Moartea este tratată de foarte mult timp, nu a fost considerată ceva important și sursă de inspirație pentru artiști doar din Evul Mediu. Dau ca exemple pe Orfeu al grecilor (și toate miturile lor în care aproape fiecare mare erou trecea prin infern), Ra al egiptenilor, Baldur/Ragnarök al scandinavilor, chiar și Zamolxes. Peste tot moartea este transformată în ceva fundamental pentru viață, tot timpul moartea a fost tratată cu respect, temere și mituri.

    De fapt, Sf. Vasile zicea în creștinism că «cea mai înaltă filosofie este gândirea la moarte».

    Deci nu există o conotație religioasă la o singură religie :)

    Cât despre fascinația artistică, trebuie văzut The Fountain.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*