Cărți de citit în 24 de ore: Lolita

Distribuie!

de Daniela Lupașcu

Am evitat, involuntar sau poate voit, cărţile care mi se păreau imposibil de înţeles şi care se aflau în discordanţă cu idealismul anilor de liceu. La fel s-a întâmplat şi cu Lolita lui Nabokov, scriitor născut în oraşul în care nopţile albe au apus de ceva vreme (Sankt Petersburg). De ce am evitat-o până acum? Pentru că n-am vrut să o descopăr complet. Lolita - prototipul, simbolul, povestea, mi-au plăcut dintotdeauna, oricât de critic a fost şi este subiectul.

Profesorul cu aspiraţii scriitoriceşti Humbert Humbert vine în America în urma unui divorţ – rezultat al mariajului său de comedie cu Valerie, o franţuzoaică nepotrivită pentru un bărbat interesat de magia primejdioasă a nimfetelor. Nimfetele, aşa cum le denumeşte Humbert, sunt unele fiinţe alese între nouă şi paisprezece ani care îşi dezvăluie în faţa unor peregrini fascinaţi, de două sau de mai multe ori mai în vârstă decât ele, adevărata lor natură, care nu este umană, ci nimfică (adică demoniacă).

Pe Lolita, o nimfetă desăvârşită, a cunoscut-o în piazza, grădina văduvei Charlotte Haze, o gazdă mult prea primitoare pentru gusturile lui Humbert. Poate atracţia de care se miră însuşi Humbert, dar pe care o simte până-n vârful degetelor, este rezultatul unei pierderi din copilărie, pentru că Lolita n-ar fi existat dacă iubirea trecătoare a unor copii nu s-ar fi spart odată cu valurile, lăsând o rană pentru totdeauna deschisă.

Dragostea noastră prematură a avut acea violenţă care adesea distruge vieţile adulţilor.

Desigur, acestea sunt doar scuze psihanalitice potrivit cărora obsesia lui H.H îşi trage seva din această dragoste prematură pe care a cunoscut-o la 14 ani pe o plajă şi care s-a încheiat, la fel de prematur, cu moartea iubitei Annabel – zâna fatidică iniţială a existenţei lui.  Chiar el recunoaşte că mireasma Lolitei semăna foarte mult cu a celeilalte, fata de pe Riviera, era însă mai intensă, cu nuanţe mai aspre - o aromă toridă care mi-a tulburat pe dată bărbăţia.

Astfel, fascinat fiind de Lolita lui interzisă, distinsul prof. Humbert, începe să întocmească, pe lângă studiul său despre literatura franceză pentru studenţii vorbitori de engleză pentru care venise în America, şi un plan al apropierii de Lo.

 O voi strânge la piept de trei ori pe zi, în fiecare zi! Tulburările şi necazurile mele vor fi alungate, voi fi un bărbat sănătos.

Îşi scria zilnic în jurnal senzaţiile daimonice pe care micuţa le provoca bărbăţiei lui până atunci ignorate. …

Astfel că, după plecarea Lolitei într-o tabară, se căsătoreşte cu mama acesteia, o femeie cu nobile sfârcuri şi coapse masive care îi cam încurcă planurile. Însă „nebănuitele căi ale destinului său maniaco-intelectual”, aceleaşi care l-au adus în preajma Lolitei, o conduc pe Charlotte spre jurnalul soţului său cu dorinţe vinovate şi deocamdată înfrânate. Se întâmplă un accident groaznic, nepremeditat, dar nu întamplator, iar Charlotte moare. Lipsit acum de principalul obstacol dintre el şi Dolly, pleacă spre nimfeta lui pentru a porni într-o lungă călătorie de plăcere. Primul popas – Vânătorii Vrăjiţi – un hotel cu parc negru, la fel ca păcatele pe care le ascundea, un hotel în care află că Lolita lui nu mai este atât de inocentă pe cât credea. Tot aici îşi face simţită prezenţa Clare Quilty, un fel de dublură a lui Humbert, dar mult mai dezgustătoare, care o va ajuta pe Lolita să fugă de lângă „tatăl ei” după aproape doi ani, timp în care copilul naiv din ea va dispărea complet.

Eram proaspătă ca o floare şi uite în ce hal m-ai adus. Ar trebui să chem poliţia şi să mă plâng că m-ai violat. Oh, babalâc mizerabil, josnic! 

Drumurile lor au continuat oprindu-se pentru puţin timp în Beardsley unde Humbert încearcă o viaţă normală înscriind-o pe Lo la şcoală şi comportându-se atât ca un tată drăgăstos cât şi ca un bărbat egoist ce vedea într-o copilă femeia vieţii lui.

Da, Lolita fuge până la urmă şi revine abia după trei ani cu o scrisoare în care îşi anunţă sarcina, căsătoria şi nevoia de bani. Lolita nu mai era o nimfetă, nu mai era Lo a lui, îi rămăsese doar aceeaşi frumuseţe tristă care îl fascinase în urmă cu cinci ani.

Nu mai era decât adierea slabă a violetei şi ecoul de frunză moartă al nimfetei peste care mă rostogolisem cu asemenea strigăte în trecut;

Printre ultimele pagini şi-au făcut loc atât sfaturile ciudat de părinteşti ale lui Humbert -Să-i fii credincioasă lui Dick. Nu-i lăsa pe alţi bărbaţi să te atingă. Nu intra în vorbă cu oameni necunoscuţi. Sper să îţi iubeşti copilul. Sper să fie băiat, cât şi regretele inutile - Da, în anumite momente ştiam ce simţeai. Şi era un adevărat iad să o ştiu, micuţa mea  şi nu în ultimul rând observaţiile cu iz erotic -cât de femeiască mi s-a părut linia de despărţire imaginară dintre sânii ei palizi când s-a aplecat deasupra mâinii rănite a bărbatului! Odinioară nu i-o văzusem, nu existase!

Rezumată în linii mari şi privită din exterior povestea unui bărbat matur îndrăgostit de o copilă de 12 ani pe care o şantajează emoţional este o poveste de condamnat, repulsivă şi alte adjective similare. Dar Humbert îşi scrie povestea pentru a selecta partea de iad şi partea de rai din universul bizar, îngrozitor, înnebunitor al dragostei pentru o nimfetă.Şi poate că din acelaşi motiv o şi trăieşte.  Am putea spune că Lolita a însemnat pentru Humbert ceea ce au însemnat fluturii pentru Nabokov: o pasiune şi o eliberare condiţionate de o continuă vânătoare.

Probabil ca Lolita n-ar fi rezistat trecerii timpului şi părerilor critice ale cititorilor dacă n-ar fi fost a lui Nabokov.  Cartea scrisă într-un stil poetic şi lipsit de vulgaritate reuşeste să-şi facă cititorii să îl compătimească pe Humbert Humbert pentru obsesiva dragoste care îl distruge nu doar pe el ci şi pe Lo. Mai ales pe Lo.

Văzând şi ecranizarile, citind şi cartea, am fost plăcut surprinsă de echilibrul aproape perfect între dragoste şi respingere, perversitate şi inocenţă, plăcere dar şi captivitate pentru că deşi Lolita şi Humbert înaintează liberi pe drumurile Noii Anglii, amândoi sunt prinşi în propriile închisori – Humbert în mistuitoarea lui pasiune iar Lolita în gândurile despre o dragoste deformată, aş putea spune, şi dorinţele pe care „tatăl adoptiv” n-avea să i le cunoască niciodată. Rămâne aceeaşi întrebare cu răspuns relativ: Cine este victima cui?

Din aceste rânduri scrise sub influenţă nabokoviană nu putea lipsi ultimul paragraf deja cunoscut al cărţii:

Mă gândesc la zimbri şi la îngeri, la taina coloranţilor rezistenţi, la sonetele profetice, la refugiul oferit de artă. Este singurul fel de nemurire de care ne vom bucura şi tu, şi eu, Lolita mea.

Sursa foto: Facebook

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*