The Wednesday Music Spotlight: Nick Cave şi baladele morţii

Distribuie!

de Bogdan Minuţ & Cosmin Acatrinei

 

…I asked myself – ‘Of all melancholy topics what, according to the universal understanding of mankind, is the most melancholy?’ Death, was the obvious reply.E.A. Poe, Filosofia compoziţiei

 

Bogdan: Şi Delilah e o baladă a morţii. Curios cum sunt destul de multe cântece de genul ăsta care în timp au devenit celebre. Nick Cave a văzut foarte bine. Nici nu-i de mirare că el se arată ca un mesager, un vagabond ce trece din casă în casă povestind de moartea fericirii şi a celor trei fiice ale ei – luptătoarea, Hilda, Hattie, apărătoarea căminului şi sfânta Holly.

Cosmin: În mod cert, moartea unei fiinţe pure este cu atât mai înduioşătoare, întrucât creează un soi de tragedie mai profundă decât moartea unui om banal. Acest lucru este din plin explorat în Where the wild roses grow, unde asasinarea fetei îndrăgostite şi naive, întruchiparea deplină a purităţii, survine absurd pe un fundal al posesivităţii absolute: „All beauty must die!”. În The kindness of strangers, imaginea este una mai brutală decât cea din Wild roses, care se termină cu o umanizare a morţii prin roza plantată în gura fetei ucise. Aici, „poor Marry Bellows” este legată de pat, cu un căluş în gură şi un glonte în cap – preţul naivităţii ei.

B: Mary Bellows este definiţia tragediei. Dorinţa ei de a vedea marea albastră duce la distrugerea ei. Este foarte interesant şi jocul de cuvinte al numelui său – „to bellow” înseamnă a scoate un strigăt gol şi profund precum cel al unui taur.

Cei doi Lee ai albumului, Stagger Lee şi Henry Lee sunt probabil intenţionat menţionaţi ca personaje principale în melodiile doi şi trei ale albumului. Stagger Lee, personaj din poveştile americane tradiţionale cele mai lugubre, este ucigaşul fără milă, care resimte o plăcere sadică şi totodată sexuală din crimele sale. Henry Lee este cel ucis de fidelitatea sa transpusă într-o femme fatale ce foloseşte ca armă un briceag ascuns într-un stilou. În momentul crimei, vântul nu mai urlă şi suflă, ci rage şi geme.

C: Deşertul din Lovely Creature este şi el străbătut de un suflu psihedelic al vântului „nebun” si de trilurile nevinovate şi sumbre ale fetiţei cu capul „plin de fundiţe”, a căror formă de fluturi sugerează naivitatea debordantă care o îndeamnă să meargă alături de străinul cu gânduri asemeni nisipurilor mişcătoare.

Inocenţa şi naivitatea copilărească sunt noţiuni care nu au nicio relevanţă pentru diabolica Lottie, blestemul din Millhaven, un soi de înger al răzbunării, care distruge totul în calea ei, fără părtinire, având drept motto: „Sooner or later, we all gotta die!”. Trilurile ei sunt de un morbid incredibil, imaginea care ţi se formează în minte fiind aceea a unei fetiţe cu ochi verzi şi păr bălai, sărind într-un picior, şi împroşcând totul cu sânge în jurul ei.

B: Şi Crow Jane este un fel de Lottie îmbătrânită. Basul ce deschide melodia îţi pătrunde în oase. Ea intră în oraş pe drumul urii şi omoară cel puţin douăzeci de persoane astfel încât populaţia scade de la 48 la 28.  O melodie ce pune accent pe straniu şi senzaţia de supranatural.

Dar să vorbim puţin despre capodopera de 14 minute a albumului, O’Malley’s Bar - ce ne prezintă o scenă atât de sângeroasă, încât şi Tarantino ar fi gelos. De fapt, toată scena pare a fi ruptă dintr-un scenariu de film. Personajul principal este atât de ahtiat după omoruri încât trece prin trei senzaţii de extaz diferite: excitare, beatitudine la vederea morţii şi tristeţe datorită banalităţii exagerate din jurul său. Acest om prezintă o gândire coerentă, dar aparent este un înger al morţii, ceea ce face nu ţine de el – spune că nu are voinţă proprie deci nu poate fi judecat din punct de vedere moral.

C: După toată această pledoarie a sublimului morţii, ultima melodie a albumului, Death is not the end vine ca o amară ironie şi totodată o încercare de revenire cu picioarele pe pământul năclăit de sângele celorlalte melodii. Comparată cu o altă „baladă a morţii”, This is the end, a celor de la The Doors, unde sfârşitul vine încet şi sigur, şi reprezintă o eliberare din cuşca vieţii, melodia lui Nick Cave, un cover superb al melodiei lui Bob Dylan, poate fi interpretată şi ca un apel la importanţa vieţii, care chiar dacă pare o povară ce trebuie dusă mai departe, şi ca o reamintire a nemuririi sufletului, unde moartea este doar un prag si nicidecum o uşă închisă.

Totuşi, dacă moartea nu este sfârşitul nemuririi, crima ce reprezintă?

B: Crima…poate fi asigurarea unui drum către o nemurire mai neplacută…Eu ştiu!? Nu ştiu! Ce ţi-a venit să pui întrebări de-astea? Cine suntem noi să ştim ce înseamnă moartea, crima, a lua viaţa cuiva – noi ştim doar că e foarte mişto să cânţi despre asta, după cum ne demonstrează Nick Cave, ale cărui balade morbide, în acelaşi timp, te sperie şi te fac să rânjeşti stupid.

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*