de Bogdan Minuţ
Imaginea prietenului morbid, cosaş de vieţi omeneşti, a constituit, nu o dată, o obsesie pentru marile minţi ale tărâmului rus. Nici Mussorgsky nu a făcut excepţie, mai ales în contextul vieţii sale extrem de complicate, dominată de sărăcie şi măcinată de alcoolism. Aşadar, săptămâna aceasta vom continua aventura în imagistica prezentată de ale sale Cântece şi dansuri ale morţii.
Pentru început, o scurtă notă muzicală din dicţionar: „He discovered a way of writing for the voice that was both lyrical and true to the inflections of speech” (The New Grove Dictionary of Music and Musicians, Second edition, vol. 17) – un lucru demn de luat în considerare şi de verificat (pentru vorbitorii de rusă), tocmai pentru că în muzica tradiţională şi operă, de multe ori vorbirea naturală devine un act forţat de licenţe poetice ce fac versurile aproape incomprehensibile.
La fel ca în celelalte două piese, şi în Serenadă, Moartea apare ca o figură cât se poate de umană din punct de vedere moral. Această melodie este, dintr-un anumit punct de vedere, o reinventare a mitului lui Don Juan, dar spre deosebire de piesa lui Tirso de Molina, Seducătorul din Sevilla şi Musafirul de piatră, în poemul ce însoţeşte melodia aici prezentă, cavalerul misterios cu puteri magice care încearcă să vrăjească o tânără fată nu va fi pedepsit pentru faptele sale de niciun justiţiar, deoarece el însuşi este cel ce aplica legea universală: Moartea venită pentru a îi „curma suferinţa” fetei. Astfel, caracterul acestei micro-naraţiuni este în acelaşi timp şi Don Juan şi Musafirul de piatră.
Ceea ce mi-a atras atenţia, citind versurile acestea, este modul demonic autentic prin care Moartea îşi cheamă prada; aidoma unui vânător supraomenesc, ea îi transmite comenzi pe care fata, lipsită de orice speranţă, le va urma: „The sick girl takes in, with her head dropped/ The whisper of the night’s silence.” „Stand up, look at yourself”, „Your hearing is captured with my serenade”. Din punct de vedere muzical, este foarte interesant de observat cum, odată ce începe cântecul morţii, melodia devine uşor simplistă şi sinceră, un pseudo-vals ce se sparge odată la câteva măsuri – structura ritmică fiind cel mai probabil aceasta: patru măsuri de trei pătrimi, o măsură de cinci pătrimi şi apoi încă două de trei pătrimi. Această succesiune nu durează decât foarte puţin, cât să te facă să vrei să dansezi, ca mai apoi să realizezi că timpul e imperfect şi că nu poţi – un efect foarte puternic şi uşor de corelat cu o senzaţie a morţii inevitabile – timpul acesteia nu este niciodată perfect. Moartea mereu surprinde, deoarece implică ieşirea din existenţă a ceva – o persoană – care a existat până în acel moment.
În ultima melodie, Mareşalul , din ciclul de patru piese al lui Mussorgsky, avem de a face cu o regândire a unui imn de bătălie. Muzica din prima jumătate este înălţătoare, glorioasă şi versurile ne prezintă un câmp de luptă plin de acţiune: bătălie tunătoare, armuri strălucitoare, tunuri zbierătoare şi o grămadă de alte astfel de imagini ce fac din acest incipit ex-abrupto o adevărată micro-iliadă.
Însă, gloria nu poate fi a nimănui. Deşi, în aparenţă şi de obicei, războiul presupune doi adversari, această melodie dă dreptate zicalei „când doi se bat, al treilea învinge” şi, astfel, după lăsarea nopţii, după retragerea trupelor şi după dispariţia urletelor celor muribunzi, în mijlocul scenei apare, ca şi în melodiile precedente, Moartea. De data aceasta asemănându-se cu un mareşal macabru, dar glorios, ea îşi hrăneşte mândria cu rugăciunile şi gemetele din jurul ei şi se urcă pe dealul apropiat pentru a-şi susţine discursul final, care pare a transcede oarecum scenariul bătăliei şi a fi aplicabil tuturor morţilor din lume. Ea îşi declară gloria faţă de orice facţiune şi cum e şi normal să se întâmple – „the winner takes the spoils” – în cazul acesta the spoils fiind sufletele celor morţi. Mareşalul porunceşte armatei sale să se ridice şi să se alinieze pentru o defilare – el vrea să-şi numere trupele. Astfel Moartea-şi asigură noii supuşi de glorie eternă sub comanda ei, căci lumea va putea să uite morţii după multă vreme, însă ea va ţine un ospăţ în fiecare noapte pentru toţi şi va dansa bătătorind tot pământul astfel încât ei să nu poată nicicând ieşi din morminte.
Aceasta este imagistica morbidă în versiunea lui Arseny Golenishchev-Kutuzov şi a lui Mussorgsky – o adevărată coloană sonoră a apocalipsei. Sper că v-au plăcut muzica şi versurile din acest articol în două părţi şi că v-am făcut să vă demontaţi cel puţin câteva dintre prejudecăţile ce implică muzica simfonică.
Libret: Serenade, Field Marshal
Sursa foto: Wikimedia.org
