de Bogdan Minuț
În Shooting an Elephant, Orwell prezintă imaginea omului ca un Sahib, omul ce ajunge tiran şi prin această tiranie negându-și propria libertate. O astfel de persoană devine un vânzător în căutarea unei oferte cât mai profitabile pentru a vinde lumea. Însă, ce nu realizează este că, această afacere nu poate fi niciodată profitabilă deoarece ajunge până la urmă să-şi vândă sufletul. Motivul doppelgänger din melodia lui Bowie este un exemplu perfect pentru ceea ce vreau să spun. Persoana despre care se vorbeşte în versurile melodiilor este un om care, întâlnindu-se, îşi spune că nu a pierdut niciodată controlul, deşi şi-a vândut toată materia spirituală pentru această noţiune abstractă.
Cumva, aici, Bowie reuşeşte să fie mai orwellian decât într-o altă melodie a sa pe care o dedică lui Big. Dar nu vreau să vorbesc despre melodii făcute intenţionat pe George Orwell, atunci nu ar mai fi un MacGuffin, corect?
Una dintre cele mai profund psihologice forme de control în 1984 este fără îndoială telescreenul. Se poate lega de motivul acesta o melodie a celor de la A-ha, şi acum putem să ne reamintim bucuria exprimată de oceanieni când ecranul anunţa că raţia de ciocolată a crescut de la 20 la 25, când de fapt, scăzuse de la 30 la 25. Sunetul acela de sintetizator se potriveşte de minune cu o ideologie sintetizantă, în care toate detaliile neplăcute sunt omise şi rescrise.
Până la urmă Winston este o metamorfozare a nonconformismului. Într-adevăr, el se preface că este în rând cu societatea, dar, de fapt, toţi cei din jurul său, în frunte cu Big şi O’Brien sunt cei prefăcuţi – ca în Sartre, crima nu este a acelui frate mai mare care comite crima, ci a tuturor martorilor care nu au curajul să i se opună. „Eu sunt faţa pe care trebuie să o înduri, reflecţia privirii tale” spun cei de la Foo Fighters şi se aplică perfect pe cazul de faţă. Când Winston este torturat de O’Brien, el devine întruchiparea libertăţii absolute. Oricât de mult îl va schingiui, libertatea rămâne măcar o amintire – acesta poate fi o semnificaţie a finalului – libertatea este amintirea dreptăţii în locuri unde întunericul îţi intră în minte.
Ca să închei subiectul într-o notă mai frumoasă, relaţia dintre Winston şi Julia în casa anticarului este, până la urmă, o simplă încercare de a controla timpul cu o telecomandă– probabil mulţi aţi simţit-o cel puţin de câteva ori până acum. A sta şi a uita de lume, pur şi simplu…
Pentru George Orwell veţi găsi mereu MacGuffin-uri. Fie că este un film, o altă carte, o melodie, o poezie sau un simplu vers sau cuvânt. Sper ca, după luna asta în care s-a tot vorbit prin microuniversul generaţiei despre acest mare autor, toţi cei care au citit aceste articole să fie cel puţin intrigaţi şi să simtă tentaţia lecturii. Distopia până la urmă este ca şi utopia, ficţiune, singura diferenţă fiind că distopia… este fără pulpă.
