„To err is human; to forgive, divine.” (Alexander Pope)
Alexander Pope, unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi din Anglia secolului 18, dezvoltă în celebrul său poem, Eseu asupra criticii, un vechi proverb latin – Errare humanum est – şi îi adaugă continuarea care a dat naştere la această faimoasă frază din opera sa. Dacă există o caracteristică comună tuturor fiinţelor umane, aceea este greşeala, şi mai ales iminenţa ei. Greşeala nu poate fi o alegere, ci o urmare incontrolabilă a unei alegeri, iar recurenţa ei este pe cât de sigură, pe atât de necesară. O acumulare de greşeli creează un set de standarde pe care omul şi le stabileşte în urma efectuării acestor erori, iar aceste standarde creează în final experienţa de viaţă. Lăsând la o parte clişeul religios, conform căruia doar Dumnezeu, sau altă divinitate superioară, are unicul drept de a judeca şi ierta, clemenţa, actul care poate anula o eroare, este de o factură superioară, strâns legată de raţiune şi obiectivitate, proces ce nu e nici necesar, şi nici imposibil de evitat. Aşadar, omul este supus greşelii, dar iertarea, pe care o poate, sau nu, acorda, descinde din raţiune.
Problemele care apar, având în vedere cele enunţate, sunt numeroase, iar pentru rezolvarea lor exhaustivă, este necesar un studiu riguros al erorilor şi al urmărilor acestora. Având în vedere spaţiul limitat al acestui articol şi complexitatea problemei aduse în discuţie, să aducem în discuţie romanul lui Ian McEwan, Ispăşire. Titlul, tradus în româneşte din englezescul Atonement, se potriveşte perfect cu procesul cu mici urme de autoflagelare spirituală prin care trece Briony Tallis. Dorinţa ei de a-şi proteja sora şi confuzia unor evenimente care îi depăşesc puterea de înţelegere a unui copil de treisprezece ani conduc către o eroare ce distruge viaţa a doi oameni, inclusiv a poveştii lor de iubire. Când ajunge la vârsta la care conştientizează proporţiile nenorocirii rezultate, îşi dedică întreaga viaţă unui martiraj pentru a-şi ispăşi greşeala comisă. La început se dedică fizic, ajutând ca infirmieră pe timp de război, apoi spiritual, reparând fictiv viaţa celor doi îndrăgostiţi în cartea pe care o scrie la finalul vieţii, în care se condamnă prin intermediul celor doi din opera sa pentru eroarea din adolescenţă, neiertându-se nici măcar la nivel fictiv pentru ceea ce ea consideră a fi o crimă atroce.
Dacă în romanul lui McEwan avem o situaţie de judecare a propriei persoane, în pelicula lui Stephen Daldry, The Reader, avem de-a face şi cu o judecată a societăţii, precum şi cu una individuală, cu reminescenţe afective. Protagonistul acestei adaptări după romanul cu acelaşi nume al lui Bernhard Schlink, Michael Berg, este pus în situaţia de judeca femeia care l-a scăpat în adolescenţă de o boală mortală, şi care i-a devenit în scurt timp amantă, în ciuda diferenţei de vârstă, cu o înclinaţie deosebită către lecturarea lui cu voce tare a operelor literare clasice. Participând ca student la Drept, câţiva ani mai târziu, la un proces de judecare al foştilor nazişti, o redescoperă pe fosta sa binefăcătoare în boxa acuzaţilor, inculpată fiind de crime produse în lagărul nazist, împotriva evreilor. Această pendulare a valenţelor pozitive şi a celor negative îl bulversează pe Michael, nereuşind nici să o acuze, nici să o absolve de orice vină pe femeia care l-a marcat în adolescenţă, chiar dacă instanţa, şi în speţă societatea, îi creează acesteia un portret demonic.
În materie de muzică, nu există prea mulţi cântăreţi care să pună mai mult suflet în versurile şi rimele lor decât Marshall Mathers, cunoscut în toată lumea cu numele de scenă Eminem. Ceea ce face ca melodiile sale să aibă o valoare inestimabilă este pasiunea pe care o pune în acestea, şi de cele mai multe ori, feliile de realitate pe care le inserează în versurile sale, inclusiv din viaţa sa personală. Din acest registru personal face parte şi Cleanin’ out my closet, melodie prin care prezintă o faţetă mai puţin plăcută a copilăriei sale. Greşelile prezentate aici sunt cele ale părinţilor iresponsabili faţă de copiii lor, pe care ori îi părăsesc, ori îi abuzează fizic sau moral. Versurile sunt tăioase precum ploaia torenţială din videoclip-ul în care acesta îşi îngroapă toate amintirile neplăcute cu părinţii săi, în special cu mama sa, pe care o acuză foarte dur pentru iresponsabilitatea în educaţia lui, dar căreia îi şi cere iertare pentru toate necazurile pe care i le-a făcut. Duritatea limbajului se împleteşte şi cu o duioşie aparte pe care o resimte la rândul lui, ca tată, şi pe care o explorează şi înspre mama sa, din greşelile căreia încearcă să înveţe pentru a nu deveni la rândul său un părinte detestat.
Greşelile, pe care omul le comite de-a lungul existenţei sale, sunt îndreptăţite doar în măsura în care acesta învaţă o lecţie în urma comiterii acestor erori. Desigur, putem spune că erorile sunt atât de nenumărate şi de variate, încât, practic, omul este construit dintr-o serie de erori, ce îl definesc şi care îl diferenţiază de o maşinărie, şi îi demonstrează superioritatea atunci când o foloseşte pentru a-şi îmbunătăţi condiţia de fiinţă evoluată.
Sursa foto: Wikimedia.org
