The Weekend MacGuffin: Cât pretinzi că fac 2+2?

Distribuie!

de Cosmin Acatrinei

Dacă e matematică, rezultatul e 4. Dacă e Orwell, poate fi 4, dar poate fi şi 3, poate fi şi 5. Dacă e Kubrick, situaţia se complică şi mai mult. Dacă sunteţi confuzi în acest moment, nu-i nimic! După cum spuneam în articolul introductiv, barierele acestei rubrici pot fi forţate. La fel poate şi mintea umană să fie împinsă la extrem. Se spune că îi poţi lua orice unei fiinţe umane, mai puţin libertatea minţii. Cu alte cuvinte, poţi convinge o persoană că 2+2 fac 5, dar aceasta nu o va crede niciodată cu adevărat. Dar să părăsim acest domeniu atât de fix al matematicii şi să intrăm puţin în haoticul unei distopii. Deşi majoritatea consideră că o utopie ne relevă un ideal pe care nu îl vom putea niciodată atinge, o distopie pare mult mai practică, deşi e la fel de irealizabilă. Nu e „Cum îţi imaginezi paradisul?”, ci „Aşa e iadul! Orice ai face, să nu ajungi în halul ăsta!”. Permite-ţi-mi, aşadar, să vă fiu călăuză în acest infern distopic al alterării conştiinţei.

Deschidem primul sertar distopic şi găsim Portocala Mecanică a lui Kubrick. Această ecranizare magistrală ne propune următoarea problemă: cum poate fi transformat un om corupt din toate punctele de vedere, într-un cetăţean onorabil? Rezolvare acestei dileme de suprafaţă este oferită uşor, întrucât nu metoda este cea importantă ci efectul acesteia. Alex, personajul principal, pare să fie reformat, personalitatea sa violentă fiind ascunsă sub preşul unor simptome fizice care îl împiedică să se simtă bine în momentul în care are gânduri criminale. Mutilare reuşită, personalitate moartă. Unde mai este libertatea de discernământ, aşadar? Dacă rezultatul scontat a fost scăderea criminalităţii, reuşita e asigurată, însă domesticirea lui Alex îi distruge acestuia posibilitatea de alege, fie chiar şi răul. Victima colaterală în această „transfomare”, muzica, simbol al serenităţii şi al păcii, este la rândul ei sacrificată în numele unei viitoare societăţi care este forţată să îşi elimine răul din echilibrul yin-yang.

Dacă tot am pomenit de muzică, piesa celor de la Nirvana, Dumb, pare să sugereze cel mai bine ipocrizia denunţată de Portocala Mecanică, care planează deasupra unei mult-dorite societăţi utopice. Confuzia perpetuă în care se află omul îl distruge din ce în ce mai mult, până în momentul în care are rămâne cu două opţiuni: ori e idiot, ori e fericit. Aici omul pare să adere la ipocrizia generală, să se comporte civilizat într-o lume civilizată, însă în ciuda acestor lucuri pretinde că nu o face, şi preferă să rămână idiot, precum e stigmatizat de societate. Repetiţia de la final învăluie totul într-o notă foarte ironică: „Cred că sunt idiot”, încercarea de evadare din pseudo-normele unei comunităţi.

Ultimul sertar pe care îl deschidem e cel orwellian. În 1984, Winston este exemplul perfect pentru fiinţa umană căreia i-a fost ştearsă raţiunea şi stoarsă şi ultima picătură de împotrivire, fiind transformat într-un sclav ideal. Percepând realitatea, distorsionată până la extrem, prin geamul spart al fricii, el este produsul final al unei campanii de distrugere a conştiinţei, capabil fiind să creadă un răspuns filtrat doar de groaza sa. Dacă iniţial se împotriveşte oricărei alterări a raţiunii sale, tortura şi oroarea acesteia, îl fac să se îndoiască, încetul cu încetul, de simpla realitate din faţa ochilor săi, până cănd ajunge într-un final să o renege instictiv.

Ieşind din infernul distopic, putem spune că ultima barieră a omului, raţiunea sau capacitatea de discernământ, poate fi alterată de societatea în care trăieşte, iar când răspunsul la 2+2 diferă de 4, omul se confruntă cu o dilemă care depăseşte limitele facile ale matematicii: ori se preface idiot şi pretinde că nu ştie matematică, ori admite că face deja parte din dulapul distopic.

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*