Rândurile astea mi se învârt, în diverse forme, prin cap, de o bucată bună de vreme. Așadar, am să încerc să fiu la fel de „brutally honest”, cum e o vorbă pe la anglofoni, ca și cei cărora li se adresează, și să cuprind întreaga esență a felului lor de a fi, de a gândi și de a se exprima.
Probabil vă întrebați despre cine vorbesc. Mă voi adresa direct lor, lăsându-vă să-i descoperiți pe măsură ce firul cuvintelor mele se desfășoară.
Dragilor, m-ați surprins. M-ați surprins într-un mod cât se poate de plăcut și de revigorant, lucru pentru care cred că meritați toată aprecierea. V-am descoperit exact la momentul potrivit, undeva în al doilea an de studenție, pe când încercam să pregătesc, cu ocazia unui simpozion al Universității de Vest din Timișoara, o apărare pertinentă, dar plină de pasiune și admirație, a căii pe care credeam la un moment dat că sunt printre foarte puținii tineri care-o mai urmează. O cale a autenticității și a revoltei contra unui conformism care sufocă din ce în ce mai mult mentalitatea colectivă. O cale a luptei cu mediocritatea în toate formele ei, pe care, o dată ce ai apucat, trebuie să-ți asumi din prima faptul că nu toată lumea te va înțelege. De plăcut nici nu mai are rost să vorbim. Totul a pornit de la patru(hai, cinci) cuvinte, prin care am încercat să aflu un răspuns cu privire la mine, pe care apoi să-l pot prezenta în termeni cât mai clari și convingători în fața unui public divers, cu modalități și mai diverse de-a înțelege fenomenul în cauză. Un fenomen complex, multilateral, mereu vecin cu controversa.
Cele patru(hai, cinci) cuvinte despre care vă vorbesc formează o întrebare care la prima vedere, pare a-mi defini gusturile muzicale. De ce ascult rock/metal?
Până să dau, în pregătirea mea pentru a-mi susține cauza,(mai apoi devenită „cauza noastră”) de comunitatea voastră, dragii mei tineri scuturători de pleată și barzi ai air-guitar-ului, aș fi spus că rockul este muzica pe care am trecut dinspre copilărie spre adolescență, de când l-am descoperit pe Majestatea sa de Mississippi, Elvis Aaron Presley, și până când mi-am simțit pașii bubuind pe soloul de chitară al lui Slash din balada pistolar-trandafirie „November Rain”(după o perioadă în care, sub tratament post-operatoriu fiind, îmi era frică să pășesc cu încredere…puteți să ziceți „Molâu mai e și moșu’ ăsta!”) fiind astfel esențială în dezvoltarea gusturilor mele muzicale și a planului de confruntare cu mine însumi. Acum, că vă știu pe voi, însă, povestea s-a mai dezvoltat puțin.
Când am început să dau de voi, aproape toți erați la vârsta la care puștii „cool” ascultă chestii la modă ca să fie apreciați de cei și mai „cool” decât ei. Contactul cu voi a fost o surpriză plăcută, ca o gură de aer proaspăt după expunerea îndelungată la o societate care transformă tinerii în etichete umblătoare. M-a șocat(în sensul cel mai plăcut cu care poate fi folosit cuvântul) refuzul vostru de-a fi la modă de dragul modei, dar și faptul că deși, oficial, o parte dintre voi abia împlinise vârsta eliberării actului de identitate, aveați deja identități bine construite. Am fost mișcat de faptul că nu vă lăsați atrași/atrase de ambalajul de carton vopsit strident al industriei muzicale de azi, regăsindu-vă din plin în muzică de-o vârstă cu părinții voștri. S-a trezit, astfel, în mine, o mândrie pură, însă lipsită de îngâmfarea pompoasă considerată păcat capital. O mândrie care-a reaprins speranța în generația tânără a vremurilor în care trăim. Mândria venită din faptul că există excepții de la cum arată, gândește și se poartă adolescentul „standard”, că poți foarte bine să „smell like teen spirit”, cum zicea Kurt Cobain, și fără să fii parte din turma care urmează orbește trendsetteri ca Miley Cyrus sau Justin Bieber. Sunt onorat să știu că există tineri cu care se poate sta de vorbă despre lucruri la fel de serioase ca și versurile melodiilor pe care le ascultă, le înțeleg și le apreciază. Mi-ați demonstrat că rockul e muzică de dat din cap în mai multe sensuri decât ar putea crede cineva care nu cunoaște muzica și ideologia asta atât de complexă în setea ei de libertate. Ați arătat că o persoană tânără poate avea profunzimea necesară pentru a trece cu încredere și curaj peste prejudecățile aruncate în față-i de către oameni despre care s-ar crede că au experiență de viață, și care poate au spus de multe ori: „Lasă-mă și cu tinerii ăștia, că n-au niciun Dumnezeu!”, ajunși față-n față cu voi. Le pot demonstra, datorită faptului că am avut ocazia să stau de vorbă cu mulți dintre voi, că nu au dreptate nici la propriu, nici la figurat.
Așadar, consider că e de datoria mea de roacher așchilopat și ramolit să vă mulțumesc. Pentru faptul că vă folosiți din plin de libertatea de-a alege, și alegeți calitatea, autenticitatea și emoția pură în loc de plasticăraiele artificiale ale pseudomuzicienilor de azi. Pentru curajul de-a visa la un viitor construit pe baza moștenirii legendelor muzicii din trecut, aflate acum ori la amurg de carieră, ori în nemurire, ori, în cel mai fericit caz, încă pe scenă. Pentru vocea voastră puternică, dar lipsită de setea de influență. Pentru că refuzați să fiți doar o altă cărămidă în zidurile ridicate între oameni, preferând să fiți brațul hotărât ce ține ciocanul spărgător de astfel de ziduri. Pentru că mi-ați arătat prin exemplele personale că respectul și toleranța sunt străzi cu două căi, și că, de pildă, așa cum există creștini care sunt în stare să accepte faptul că rockul și rockerii pot fi elemente de o spiritualitate puternic vibrantă, la fel de bine există tineri rockeri care merg dincolo de infama „trilogie a viciilor” aruncată în față de pseudo-creștini: „jegoși, pletoși, sataniști.” Sunt mândru, aș putea spune chiar onorat, că există printre voi oameni care îmi înțeleg și respectă nevoia de spiritualitate, chiar dacă poate nu toți o împărtășesc, și mă simt chiar mai onorat să știu că în unele cazuri, am reușit întrucâtva să contribui la dezvoltarea voastră spirituală. Rockerului îi e dragă sinceritatea. Asta îi e arma, scutul, platoșa, crezul în războiul contra spălării pe creier. Bravo, băieți și fete ce poartă tricouri cu trupe ca pe un mândru stindard! Datorită vouă, tocilarul ăsta scuturător de căpățână pe ritmuri rock și metal poate spune că a fi diferit este un motiv extraordinar de bun de mândrie. Prin rock și metal, și mai ales de la rockerii și metaliștii tineri, oricine poate învăța ce înseamnă o viață trăită în dorința de-a fi original, autentic și liber.
Drept gând de încheiere: nu lăsați pe nimeni și nimic, oricât de tare v-ar înfuria, să vă schimbe vreodată în rău modul de-a gândi, simți, vorbi și acționa. Ca și orice emoție exprimată în rock și metal, furia este autentică. Dar spre deosebire de alte emoții, furia duce de foarte multe ori la ură. Or, voi, atât de frumoși în sinceritatea voastră sunteți liberi. Iar libertatea înseamnă a lua ura, a o întoarce cu capu-n jos și a-i da drumul în cap la fel de răsunător ca un solo de tobe heavy-metal.
Cu mare, mare drag, dintr-un suflet deschis de rocker declarat,
