Aspirăm de ceva vreme la însuşirea lăudabilelor valori europene. La o privire mai atentă, însă, nu ai cum să nu sesizezi un fapt aproape tragic: deşi ne propunem a păşi o treaptă mai sus pe scara civilizaţiei, am uitat cu desăvârşire să ridicăm o ancoră masivă ce ne ţine în loc – ura viscerală. Ea ne dezbină şi ne trece pe o linie moartă.
Ura este peste tot aici. Uneori este concentrată asupra unui obiect, alteori se revarsă asupra tot ce îi iese în cale. Ca să vorbim în exemple concrete, la următorul scandal legat de medici sau de sistemul medical, să zicem, cercetaţi singuri secţiunile de comentarii ale ziarelor sau blogurilor. Ascultaţi-i pe oamenii de pe stradă sau din autobuz vorbind despre acesta. Incredibil cât afect au putut acumula în ei, în aşteptarea, parcă, a unui moment prielnic defulării. Nici măcar nu este o mânie compensatorie sau răzbunătoare. E o gratuitate.
Dacă e vorba de un singur vinovat, urgia verbală îneacă toată tagma lui, fără discriminare.
Observaţi aceleaşi lucruri şi pentru cazurile când protagoniştii sunt alţii: politişti, profesori, minorităţi etnice, minorităţi religioase, intelectuali, ca să nu mai pomenim de oameni de afaceri şi de politicieni ş.a.m.d. Concluziile seamană izbitor. Ura de clasă e o moştenire grea, dintr-o epocă pe care vrem să o uitam. Şovinismul şi atacurile îndreptate spre orice nu e „românesc, de-al nostru” e de asemenea o pecete a unor vremuri apuse. Intoleranţa religioasă, iată, este o buruiană răsărită de mult dar care înfloreşte târziu.
Dar ura faţă de aproapele, faţă de semenul nostru? Ea de unde vine?
Din invidie? De ce să nu transformăm invidia în emulaţie?
Din alergie la „diferit”? De ce să nu admitem că nu tot ce e diferit e opus nouă?
Din răul ce ni l-a provocat obiectul urii? A dus furia răzbunătoare la ceva bun vreodată?
Pare că societatea stă pe un butoi cu pulbere de ură ce nu aşteaptă decât aprinderea unui fitil mediatic pentru a izbucni într-o mult aşteptată frenezie a descărcării. Rezervele acestui sentiment par neverosimil de repede regenerate între două asemenea erupţii. Ai crede că există un ritm firesc de relaxare, ce urmează în a preveni un nou puseu. Dar impresia generală e contrarie, starea de tensiune ni se înfăţişează aproape constant, parcă în întâmpinarea delirului viitor.
Toate societăţile au avut în istorie perioade mai mult sau mai puţin lungi de divergenţă lăuntrică. Câteva dintre ele au izbutit să treacă peste acestea într-o manieră elegantă: compromisul, acceptarea mutuală frizând indiferenţa – „Live and let live!”. Pe acestea le cunoaştem mai bine sub numele de lumi civilizate.
Abia atunci când ura este înlocuită de acest principiu, atât de indispensabil societăţilor moderne, vom putea şi noi să ne continuăm ascensiunea.
Mihai Niță
Ilustrație de Cristina Stan
Tu nu esti baiat prost. Numai ca ai nevoie de o confirmare. Si o cauti.
Stai ca nu inteleg, te-am jignit eu cu ceva? De unde si pana unde judecata asta de valoare? Credeam ca aici se comenteaza articole, nu autori…
Articolu e bun, la nivel descriptiv. Daca intrai si in profunzimi, in “divergentele launtrice”, insa e doar un articol..
Nici nu mi-am propus sa intru in profunzimi. E un articol de 400 de cuvinte, pentru o revista cu un public variat. Tocmai de aia e doar o observatie a unui defect uman care sta intre noi si progres. Discutiile filosofice care se pot purta pe seama acestuia cred ca sunt mai bine destinate unor alte medii. Prin “divergente launtrice” ma refeream doar la evenimentele consemnate de istoriografie, cum ar fi razboaie civile, segregatie, sclavie, discriminare, ura de clasa s.a.m.d.