de Bogdan Firănescu
Cu toții ne aflăm, la un moment dat, în aceeași situație. Terminăm liceul, luăm o notă destul de mare la bac și plecăm, plini de speranțe și încredere, la facultate. Bucureștiul este un oraș deosebit şi nu degeaba a fost numit de Eliade centrul miturilor, care creează, din oamenii cu potențial, dornici să învețe, adevărate genii, personalități emblematice care marchează istoria țării noastre.
Ca orice visători ambițioși, marcați de condiția geniului evocată de Eminescu, ambiționați de performanțele noastre din liceu, ajungem în București și constatăm că, în mod dramatic, aripile noastre au devenit „de plumb”, cădem din starea de visare în care ne aflam și atingem pământul. Simțim izul greu al lumii reale, începem să conștientizăm societatea în profunzimea ei și, plini de spaimă, constatăm că tot ce știm este, de fapt, nimic. Simplii scriitori „consacrați” pe care i-am studiat în liceu cu atât simț de răspundere (sau cel puțin așa credeam) nu se dovedesc a fi nici vârful iceberg-ului, ba mai mult, chiar și acei scriitori pe care îi stăpâneam atât de bine se dovedesc a fi mult mai complecși, unii chiar peste capacitatea noastră actuală de înțelegere.
Mihai Eminescu, prezentat în liceu ca un romantic incurabil sau „luceafărul literaturii române” devine, din romanticul pierdut în codru, hipnotizat de lună, rătăcind prin noapte în căutare de genii, o adevărată personalitate enciclopedică. Un filozof care a analizat societatea românească, a cărui dorință de cunoaștere era egalată doar de patriotismul acestuia, care a învățat economie doar pentru a oferi o alternativă de dezvoltare benefică, care sprijinea dezvoltarea industrială, dar punea pe un piedestal țăranul român.
Lucian Blaga, poate prea abstract pentru gusturile unora, cu o poezie greoaie, dar plină de semnificații, devine creatorul unui sistem filozofic la care cei mai mulți dintre noi se uită închinându-se, fiind uimiți de complexitatea gândirii, de ordinea și cauzalitatea lucrării.
Mircea Eliade, pe care noi îl cunoșteam drept „creatorul nuvelei fantastice românești” se dovedește a fi unul dintre cei mai importanți istorici ai religiilor din lume, complexitatea lucrării sale fiind egalată, poate, doar de ignoranța poporului față de această personalitate marcantă.
Se zice că Petriceicu Hașdeu cunoștea 26 de limbi străine, Dimitire Gusti a creat un sistem sociologic recunoscut în străinătate, dar necunoscut românilor, iar lista poate continua.
Prin aceste exemple, am vrut să demonstrez că românii, sau cel puțin marea lor majoritate, nu au cultură, nu știu cine a fost Noica, Cioran sau chiar Adrian Marino, nu cunosc personalitatea lui Eminescu în profunzime, ci doar în aparență. Noi suntem noua generație și este de datoria noastră să știm, să ne formăm o cultură și să schimbăm societatea prin puterea propriului exemplu. Prin acest articol vă invit să studiăm împreună personalitățile reprezentanților de seamă ai României, operele lor și, mai ales, contextele în care acestea au apărut.
O să închei acest articol cu câteva idei care mi-au atras atenția, idei la care cred că ar trebui să ne raportăm pe viitor. „Românul este foarte inteligent, dar inteligența lui este una defensivă, se manifestă doar când acesta se simte amenințat” și „Românul săvârșește totul, dar nu desăvârșește nimic”. Acestea sunt cele mai mari probleme cu care ne confruntăm, trebuie să ieșim din această stare de amorțire, dar oare cum? Răspunsul ne este dat de însuși Mihail Kogălniceanu: „atarul de razimat pentru noi este studiul istoriei, singurul oracol care ne mai poate spune viitorul”. Cred că prezicerea viitorului este puțin exagerată dar dacă românii ar fi conștienți de ceea ce strămoșii noștri au creat, ar putea identifica ideile comune și să continue un studiu făcut de mult, în loc să înceapă unul nou, pe același fond.
Sursa foto: Wikimedia.org
[…] de Bogdan Firănescu […]