de Alex Szollo
De cele mai multe ori, puterea muzicii stă în mesajul și atitudinea pe care reușește să o transmită. Cu cât acestea sunt mai clar și răspicat exprimate, cu atât va fi impactul lor mai puternic. Rolul muzicii în determinarea unor schimbări la nivelul societății s-a făcut cunoscut de-a lungul istoriei omenirii. Să nu uităm de rock n’roll, popularizat de celebrisimul Elvis Presley, pe care a spune că-l admir nu-i face dreptate. A fost un gen de muzică extrem de polarizant, pe care tinerii l-au îmbrățișat imediat, iar adulții, mai ales cei aflați în poziții de autoritate, fie că vorbim de părinții, profesorii, sau predicatorii Americii anilor ’50, l-au văzut drept cel mai mare pericol de la fructul interzis încoace. Tot muzica a jucat un rol crucial în felul în care războiul din Vietnam a fost perceput de către tineret, binecunoscutul festival de la Woodstock, care-a dat umanității figuri ca Jimi Hendrix sau Janis Joplin, fiind câmpul de luptă al celor care nu voiau să ia parte la brutalitatea și absurditatea unui război văzut azi de foarte mulți drept cel mai inutil conflict armat în care America s-a implicat vreodată. Legătura dintre muzică și actele de curaj este, așa cum se vede în aceste exemple, una foarte puternică.
Unul din cele mai îndrăznețe genuri muzicale este punk-ul. Apărut la mijlocul anilor ’70, cu manifestări puternice în Anglia, Statele Unite și Australia, punk-ul este un manifest puternic împotriva abuzului de autoritate, fiind caracterizat prin piese în general scurte, interpretate zgomotos, percutant, de către artiști îmbrăcați și aranjați într-un mod cât mai strident posibil. Mai mult ca sigur ați văzut la un moment dat pe stradă pe cineva cu celebra „creastă”, ca să dau doar un exemplu tipic pentru punkeri. Dacă un punker are o problemă cu cineva, o spune direct, fără ocolișuri, așa cum o simte. Dacă problema se extinde la un nivel mai larg, atunci, o cântă. Ca s-o spun pe scurt, pe șleau, îți trebuie al naibii de mult curaj ca să fii punker.
Curaj pe care am avut plăcuta surpriză de a-l vedea în plină acțiune recent, odată cu aflarea veștii că trupa Pertti Kurikan Nimipaiven (sper să fi scris corect, finlandeza e la ani-lumină depărtare de-a fi una din limbile la care excelez) va participa la Eurovision anul acesta. Cine sunt băieții ăștia?
Ei bine, sunt niște tipi în care eu văd modele de atitudine și curaj pentru oricine, de orice categorie socială, vârstă și așa mai departe. Sunt bărbați de vârstă mijlocie, cu ceea ce numim în general dizabilități intelectuale: sindrom Down și autism. Cunoscându-se într-un atelier pentru adulți cu acest tip de dizabilitate, pe cei patru i-a unit pasiunea pentru muzica punk, datorită căreia au ajuns să fie și protagoniștii unui documentar, „The Punk Syndrome”, care urmărește traseul lor dinspre obscuritate totală spre primul lor turneu european.
E ușor de înțeles de ce oamenii ăștia merită apreciați și respectați. Sunt persoane despre care mulți ar putea spune multe, și cu siguranță o fac. Sunt oameni care-au auzit în mod de foarte multe ori ceea ce nu sunt/vor fi, ceea ce nu pot/vor putea, ceea ce nu fac/vor face, ceea ce nu au/vor avea vreodată. Normal, au rezonat cu un gen de muzică inspirat dintr-o stare de revoltă, pentru că la un moment dat, oricât de liniștit și zâmbitor ai fi ca om(vă vorbeam într-un articol anterior despre persoanele cu Down pe care-am avut ocazia să le întâlnesc), când ești definit doar din punct de vedere negativ, răbufnești. Și iată că o răbufnire de genul ăsta te poate împinge să lupți pentru a te defini singur, suficient de tare și de clar încât să fii auzit și poate să îi inspiri și pe alții să meargă în aceeași direcție. Recomand să căutați interviuri cu oamenii ăștia, să vedeți cât de molipsitor le e optimismul, cât de deschiși și de coerenți sunt în conversație, cât de clar știu cine sunt și ce vor. Garantez că veți reacționa cu mult, mult mai multă deschidere față de o persoană cu dizabilități decât înainte, oricare ar fi dizabilitățile despre care vorbim.
Faptul că oamenii ăștia au ajuns la Eurovision, un concurs care în ultimii ani a fost subiect de controversă datorită câte unui concurent sau situații aparte, face din actul artistic al trupei PKN un act și mai puternic de curaj, pentru că arată că sunt gata să-și asume acest aspect Eurovisionul a reușit să mă facă super-curios anul ăsta, și asta e o performanță, pentru că, recunosc, nu mă pot declara fan al acestui concurs, tocmai din cauza sus-numitului element de controversă care de multe ori mi se pare că acaparează spectacolul în sine. Chiar mă întreb în ce direcție vor merge lucrurile anul ăsta la Viena. Nu am de unde să știu sigur dacă PKN va pleca acasă, în Finlanda, cu trofeul sau nu. Ce știu sigur e că indiferent de rezultat, prezența lor la acest concurs este un pas uriaș pentru comunitatea persoanelor cu dizabilități(intelectuale sau de oricare altă natură) din lumea întreagă, și o dovadă că oricine poate orice,oricând oricum și oriunde, pentru că atitudinea și pasiunea nu au absolut nicio barieră.
Sursa foto: wikimedia.com
