În cele ce vor urma nu mă voi strădui să abordez evenimentele din Piața Universității, extrapolând totul ca fiind o reflecție sau chiar refracție a unui joc de putere. Drept urmare, adio politică! Dar între politică și politic avem o diferențiere evidentă. Deși refuz o abordare asupra politicii, respectiv jocului – pare-se, penibil, într-un cadru mai mult sau mai puțin democratic – de a subjuga cealaltă tabără de guvernanți, este imposibil să privesc evenimentele din Piața Universității fără a lua în considerare politicul (respectiv totalitatea faptelor, legilor, cutumelor, elementelor culturale, personajelor centrale, sau mult mai plastic spus, „regulile” din spatele jocului).
Astfel, încep cu o scurtă istorisire. Am fost martor atât celor mai geroase cât și celor mai caniculare zile de protest în Piața Universității. Îmi amintesc prima zi de proteste când, întâmplător, eram în vizită la o amică și pornisem televizorul cât ne beam cafelele. Pe toate posturile cu pretenții de știri vuia același răsunet, uruitul unei mâini de oameni strânși în miezul frigului din Piața Universității pentru a-și ponegri guvernanții. Am fost șocat de-a dreptul și în același timp impresionat. Ideea mea cum că românul are o cumințenie anti-revoluționară puternică stătea să se clatine (dar despre asta voi vorbi puțin mai târziu).
În urmă cu un an, dacă rețin precis, plecasem de la facultate și ajunsesem pe B-dul Gh. Magheru (pentru necunoscători, e bulevardul care duce spre Piața Universității) într-o mare de oameni. Era protestul sindicalist organizat de conducerea USL. Dar în miezul protestului, în mijlocul marșului ce-ar fi trebuit să mobilizeze o națiune reunită vedeam oameni dezorganizați, parcă strânși la bâlci, ce mergeau la pas și fluturau steaguri cu mâna stângă cât timp cu dreapta fie înfulecau din șaorma, fie fumau cu privirile țintite aleatoriu precum dobitoacele din grajd.
Și în tot acest timp, amărâții noștri compatrioți urlau la grupuri de tineri „să iasă studenții!”, o lozincă revoluționară ce mă lovise incredibil de tare. Ceea ce m-a frapat, de fapt, a fost penibilul din spatele folosirii unor tehnici menite spre a înlătura un regim indiscutabil totalitar în urmă cu douăzeci de ani. E drept, tot acolo erau și oameni ce se dedicau cauzei. Erau oameni pentru care protestul de pe Magheru până spre Parlament nu reprezenta un repaus din chinurile serviciului, ci o forțare –un strigăt de luptă în numele tuturor celor ce sufereau.
N-am încercat această paralelă în van. Piața Universității – prima zi de proteste împotriva Guvernului Boc 3 (dacă rețin precis) și Președinției Băsescu 2 (sau chiar 2.5, întrucât trecuse de o suspendare). Piața era luminată de becuri galbene și era teribil de frig afară – cel puțin era atât de frig în cartierul de unde mă uităm eu la evenimente, la douăzeci de minute de Piață în sine.
Spre deosebire de protestele sindicaliste, gloata de față nu fusese strânsă în baza unui aparat birocratic, nu erau chemați de niște superiori și nu le dăduseră nimeni tricouri și stegulețe. Erau acolo bătrâni, copii, studenți, boschetari, bețivi, intelectuali, semidocți, toate soiurile – însă nu se vedeau mâncători de șaorma. Și asta nu din pricina faptului că magazinele erau închise, ci pentru că respectivii erau acolo fiindcă își doreau să fie; pentru a urla același mesaj de luptă împotriva celor ce nu le reprezentau interesele în stat.
Aparatul de securitate represivă, Jandarmeria, își făcuse în mod pașnic apariția. Pașnic, deși cu toții aveau platoșe de broască țestoasă – anume erau pregătiți pentru tot ce era mai rău. Însă în baza unei identități colective, protestul începuse. Urlete în sincron parcă scoase dintr-o galerie fanatică a unei echipe sportive se auzeau în tot centrul Bucureștiului. Imaginarul colectiv își dovedise existența, simbolurile începuseră să apară, strigătele să se unifice în sloganuri; or având în spate (chiar și netrăit) un precedent revoluționar înfăptuit, românii formaseră o mulțime.
Dar mulțimile nu au inteligență. Creierele nu se adună între ele. Mulțimile nu pot funcționa pentru mult timp în baza purei lor existențe. Prevesteam la vremea respectivă un eșec iminent dacă nu s-ar fi găsit un lider carismatic, sau măcar un element simbolic îndeajuns de puternic cât să rupă cumințenia antirevolutionară de care vorbeam. Asta pentru că, mai precis spus, a avea spirit revoluționar înseamnă a dori, chiar și în baza propriilor posibilități și forțe, să înlături un regim alături de reprezentanții săi pentru un altul. Or mă întreb, oare de câți revoluționari a fost nevoie să pornească totul? Eu spun că de toți, iar cei ce n-au fost acolo probabil mâncau șaorma câteva străzi mai jos ca să nu-i vadă nimeni. Însă sărmanii oameni nici nu știau că sunt capabili de așa ceva.
Rămasă într-o stare latentă fie din scârbă față de stimuli externi (efectul de pedepsire al clasei politice de către oameni), fie din cauza lipsei exercitării, protestatarii n-au știut că sunt protestatari până n-au înfăptuit ceea ce a fost scris (în ziare). E drept, mobilizarea se făcuse și în baza mijloacelor contemporane de schimb al informației (facebook.com e un start bun pentru o revoluție) însă era nevoie de indivizi revoluționari acolo, ce nu se bazau pe spiritul mulțimii, pe imaginarul colectiv sau pe un simțământ de apartenență cu ceilalți indignați – ci se bazau pe inteligență, pe posibilitățile și pe forțele lor, pe imaginarul simbolic revoluționar.
Odată cu acea zi a pornit ceea ce a durat chiar și până în ziua de astăzi, respectiv restabilirea unui loc aproape sacru de protest în fața Teatrului Național – vis-a-vis de Piața Universității, loc de sărbătorire pentru demisia lui Boc și suspendarea ulterioară a lui Băsescu – acum pare-se anulată de către rezultatele cel puțin interesante ale referendumului din 29 iulie 2012.
Va urma…
Alex-G. Ioana
Sursa foto: wikimedia.org
Jandarmeria trebuia să vină pregătită pentru orice, nu ai ce reproșa acolo.
Exceptând asta și câteva mici erori gramaticale, mi-a plăcut articolul, chiar dacă la final ajunge puțin părtinitor, în ciuda refuzului inițial.
Să vedem partea a doua…
E drept, finalul lasă un gust cel puțin ciudat. Presupun că e vina mea, eu am dat articolul spre corectare într-o formă unitară, doar ulterior am fost informat că va fi spart în două sau trei bucăți (anume, folosisem paragraful ca o pârghie pentru ce avea să urmeze). Iar cât despre jandarmerie, n-a fost tocmai o critică. A fost o observație, pe care am preluat-o de la un om cu cunoștințe în domeniu. Jandarmeria trebuie mereu să fie pregătită de intervenție, însă nu cu armură. Platoșele respective se folosesc în condiții de forță extremă, or la momentul respectiv nimeni nu aruncase încă cu bolțari luați de cine știe unde. Repet, critică n-a fost, ci o observație.
Hmm, eu am un văr jandarm (nu în București) și el zice că la orice manifestație despre care se bănuiește că ar _putea_ degenera ei trebuie să vină pregătiți pentru ce e mai grav. Poate am înțeles eu prost sau poate e ciudată bănuiala, nu știu 🙂
What the fuck is this shit?! Trebuia sa iti publice articolul pe de-a-ntregul. Credeam ca articolele apar in parti pe acest site din cauza ca asa sunt ele scrise ci nu ca este acolo un publicist care le imparte.
Cred ca publicul este destul de abil sa in devoreze o bucat mai mare de informatie si nu sa fie hranit cu lingurita.
Unele articole se publica in mai multe parti pentru ca sunt prea lungi pentru a putea fi publicate in intregime din prima pentru online; noi discutam acest fapt in prealabil cu autorii si le publicam numai dupa ce isi dau ei acordul.
Ca in orice revista, sunt editori implicati, articolele nu se posteaza fara a fi corectate. Nu se schimba ideile autorului, doar ca unele mai au greseli de exprimare sau de gramatica.
Cat despre public, s-a dovedit ca publicul online prefera articolele mai scurte celor lungi. Totusi, cand va aparea editia GEN90 pe hartie, articolele vor fi full din prima.