Piața Universității – Radiografia unui fenomen social (partea a II-a)

Distribuie!

După cum am spus, la început au fost revoluționarii, cei ce au pornit cu scânteile. Pe urmă, mulțimea ce a funcționat ca material inflamabil. Se formase evenimentul. Dar, oare, cât avea să țină? În următoarele zile am fost și eu prezent în Piață, însă nu că protestatar – ci ca observator. Venisem special cu un alt amic să observăm, să punem sub incertitudine tot ce se întâmpla pentru a putea înțelege mai bine ce se întâmplă; o combinație stranie,  un fel de empirism nihilist. Asta nu înseamnă că stăteam deoparte și ne uităm precum niște cercetători la șobolani de laborator, nu. Eram în miezul mulțimii, fiecare urlet trecea prin noi; fiecare bubuitură, fiecare scâncet, totul era lângă noi.

A reprezentat un moment extrem de solemn pentru mine, dar care și el fusese redus la penibil în definitiv – asta pentru că majoritatea celor ce blestemau Președinția devenită un veritabil deus otiosus se amuzau câteva clipe după sacrilegiu prin glume de protest (nu de salon, mare atenție) cu semenii lor. Lipsea seriozitatea care să marcheze starea disperată a oamenilor, nervii întinși la maxim, lipsea în mare și curajul. Cei mai curajoși indivizi erau tocmai boschetarii, ei se avântau pe acoperișurile chioșcurilor, ei se suiau în copaci fără ezitare și urlau la comandă tot ce urla liderul de gherilă stradală. Pensionării imitau și ei, oarecum hilar, urletele celor cu jumătate de secol mai tineri ca ei. Iar în decursul zilelor, au apărut și liderii definitivi ai protestelor, unii dintre care îmi sunt cunoscuți atât în plan formal cât și informal. Dar nu voi vorbi nici despre ei, pentru că probabil i-ați văzut la televizor.

Treptat, după a treia sau a patra zi am renunțat să mă mai avânt până în Piață pentru a vedea ce se întâmplă (obișnuiam să merg pe jos o bucată bună de drum de pe B-dul Catargiu pe Magheru doar că să văd ce are loc, nu că să staționez), asta în parte din cauza frigului iar pe de altă parte imaginile erau la fel, nimic nu se schimbase. Dar, cu timpul, obișnuința față de fenomenul proaspăt creat a dat ocazia de manifestare unor factori în baza cărora tot ce am spus anterior capătă brusc o miză capitală.

Ce au fost protestele? Pe lângă urlete împotriva regimului, arestări, și bătăi? Au fost și încă sunt un liant pentru anumite categorii sociale. Anume, pentru nevroticii țării au fost, de fapt, o metodă constantă de defulare a unor frustrări mai mult sau mai puțin personale (fie că sunt sau nu la protest); or pentru boschetarii și dezavantajații adevărați ai nației a fost ocazia nașterii încă unei categorii de protestatar – cel de profesie. Mai precis, dacă mâine cineva se va duce în fața Teatrului Național va vedea întinși pe bănci, cu aceleași pancarte ca din primăvară, oameni săraci lipiți pământului ce au devenit protestatarii de profesie ai țării noastre, cei ce se dedică trup și suflet cauzei atunci când apar mulțimi (ocazional încă apar, protestele n-au murit încă), iar în restul timpului stau și așteaptă, neavând altceva de făcut și găsindu-și, astfel, o cauză demnă de luptă.

De ce am spus mai înainte că nevroticii s-au evidențiat în cadrul protestelor? Fiindcă după prima săptămână, și chiar mai repede, nu se mai urla în unitate, ci fiecare blestema în felul lui. Era un Babel veritabil în Piață în zilele acelea, oamenii erau în numărul sutelor iar fiecare înjura personalizat – doar rar se uneau glasurile într-un urlet zdrobitor din cauza liderilor de protest ce lansau lozinci, la început cu jumătate de glas la megafon, după care – primind sprijin din partea protestatarilor de profesie – răcnind cu jugularele umflate la refuz.

Dar altfel, fiecare era cu a mă-sii, cum se spune în popor. Toată lumea se strângea parcă la o serată comunală; în fiecare zi începând cu orele 17-18 era prilej de protest. Deja site-urile de socializare își serviseră scopul, rămânând ca acum să certifice doar prezența tinerilor precum o condică de prezență sau un catalog fără note. Iar fiecare din noi mergea în Piață pentru a-și spune ofurile și a blestema, nu atât pentru a da jos puterea. Statul în sine devenise un inamic al cetățeanului, iar ținta imprecisă dată de către „stat” dădea frâu liber tuturor pentru a-și răcni ofurile. Și, până la urmă, pentru ce poate fi faimoasă o piață? Pentru negocieri, pentru schimb: cartofi pe bani, ceapă pe bani, bani în bani (piețe valutare), (...) și replici! Schimburi de replici, posibilitatea de a fi – dacă nu ascultat – atunci măcar auzit; iar dacă auzit în individualitate nu se poate, atunci chiar și mascat de către alte câteva sute de voci. Pentru că e mai bine decât nimic.

Și așa s-au format stagiile pregnante ale protestelor, respectiv: formarea, un eveniment violent în esență dar organizat în bază unei voințe colective; furtuna, eveniment haotic, singurele standarde ajungând să fie ura pentru regim și întâlnirile zilnice; normarea, în baza căreia s-au cristalizat simbolurile și personajele centrale ale protestelor, clipa de stabilizare în care nevrozele au început să dispară din Piață; iar în final, funcționarea. Pentru cei instruiți o paralelă poate fi văzută între geneza unui grup social și geneza protestelor – astfel încât vreau doar să menționez că: datorită permanentizării în mass-media a masei protestatare și universalității cerințelor oarecum simpliste și cunoscute de către toată lumea (anume: urlă! urlă să te ia naiba, și urlă împotrivă regimului!) fenomenul de față poate fi considerat ca un tip aparte de grup social – deși, doar în anumite limite – lipsind legăturile strânse între indivizi, dar existând legături strânse între credințele celor prezenți. Altfel, masa protestatară din cazul de față se definește ca o mulțime aproape permanentizată – ceea ce este de fapt încă o contradicție în definiții – dar una ce slujește, până la urmă, adevărul din spatele fenomenului.

Dar în definitiv, orice greutate ar fi întâmpinat un român în vremurile respective – și aici mă refer la perioada de haos, la furtună și la o parte din normare – se traducea invariabil prin faptul că deusul suprem (Președintele) devenise deus otiosus, că obosise și devenise indiferent, iar deus ex machina (cine altcineva decât USL) se cobora în scenă eliberându-și singură frânghiile. Guvernanții infami deveniseră statul român, iar protestatarii se simțeau precum o populație apatridă. Statul își făcuse apariția în forma Jandarmeriei în platoșe de apărare, formându-se o ură indiscutabilă și incredibil de pregnantă între cele două tabere – deși, probabil, unii jandarmi erau rude sau prieteni cu cei de cealaltă parte a baricadei.

Fenomenul se desacralizase pe de-a întregul, jandarmii se amuzau de lozinci și mai trosneau, deși rar, la pământ, pe ocazionalul bețiv protestatar cu exces evident de zel; pe când masele mereu și-au menținut  un aer detașat și glumeț asupra situațiilor întâmpinate, foarte rar prețuind scopuri în sine, ci mai degrabă individualitatea apărătoare de penibil.

În fine, Băsescu e suspendat (sau, era?). Iar acum din deus se pretinde a fi o alma mater; până și sexul și l-a schimbat pentru poporul român. În baza rezultatelor parțiale, se pare că referendumul din 29 iulie nu este unul valid, întrucât nu s-au prezentat destui cetățeni la vot. Ei bine, tocmai asta este cumințenia anti-revoluționară, tocmai asta este scârba și repulsia creată de stimuli externi de care vorbeam mai înainte. Puțin îmi pasă în definitiv (pentru articolul de față) dacă Băsescu va fi sau nu demis, îmi pasă de faptul că românul nu s-a dus la urne, că românul este condus din inerție.

Prostie sau nu, Piața Universității a fost și încă este locul în care, tot din inerții, în urmă cu mai bine de douăzeci și trei de ani cât și anul acesta, poporul român s-a mai trezit din, spre a-mi permite să citez un mare autor, „somnul cel de moarte”. O paralelă simpatică poate închega un rezumat al celor de față. Așa cum nu poți să te duci la școală, copil fiind, și să reciți o poezie fără ca în prealabil să o fi învățat – nu poți să faci o democrație neștiind ce este aceasta defapt. 

Alex-G. Ioana

Sursa foto: wikimedia.org

Taguri

Arhiva

7 Comments

  1. August 7

    Iar ai terminat în spirit politic 🙂 Despre diversele motive legate de mersul și absența la vot se poate vorbi enorm de mult. În absența aia e mai mult decât o simplă apatie sau o simplă ascultare a unei “voci”. Tocmai pentru a nu ajunge în mai mult scandal pe teme politice nu voi continua discuția despre distincțiile de acolo. Poate mai târziu, după ce spiritele se mai calmează și discuția ar putea fi făcută civilizat.

    Revenind, spargerea articolului în două a dăunat puțin echilibrului. Era mult mai bine dacă era totul într-un singur articol.

  2. Alex-G. Ioana
    August 7

    :)) Pentru mine finalul n-a fost politic in sens propriu, ci din nou a fost o simpla observatie. Desi e drept, are tenta politicii de tabloid. Cat despre absenteismul electoral, sunt trei mari paradigme de explicare pentru fenomen (nu intru in ele acum) dar prin care mereu plecam de la ideea ca oamenii sunt rationali. Ei bine, cateodata nu sunt :))

    • August 7

      Eu am numărat 5 🙂 Dar le lăsăm pe altă dată

      • Alex-G. Ioana
        August 7

        Motive sunt nenumarate, eu vorbeam de paradigme de analiza (vot expresiv, vot maxi-min regret, vot instrumental – acestea sunt cele trei paradigme, iar adevarul e undeva mereu in miezul lor; daca esti curios cauta-le putin pe internet, ar trebui sa gasesti ceva pe ele).
        Cand am dat primul comentariu abia reusisem sa ma trezesc, si m-am exprimat putin asemanator cu un instrument de muncit campul. Finalul este politic, intr-adevar. Nu este politica! 🙂 Politica ar fi fost sa intru in subiect si sa incep sa explic de ce Boc si-a dat demisia, cum USL a reusit, in baza unei legitimitati date de Piata Universitatii, sa rupa structura statului in doua (sau, trei?) si sa-si personalizeze anumite institutii, sau sa explic prin citare de ce domnul Presedinte e cel mai mare mincinos si cel mai contradictoriu exemplu pe care-l avem ca natie (asta ca sa intelegi faptul ca m-am abtinut mult). Ce am abordat au fost, pana la urma, regulile jocului. Din nou, scuze. Acum m-am trezit si eu

        • August 7

          Perfect de-acord. Nu e timpul acum pentru un articol despre ce se întâmplă acolo, ambele tabere au greșit pe alocuri și populația e destul de divizată.

  3. Carnifex
    August 10

    Romanul nu s-a dus la urne din cauza ca nu are incredere in actualul guvern. In schimb sustinatorii actualei guvernari sunt atat de plini de ura incat isi pierd uzul ratiunii.

    Nu am fost la vot pentru ca mi se pare pur aberant pentru ca atunci cand presedintele ales al unei tari pierde din popularitate trebuie sa fie demis.

    Ceea ce a avut loc la universitate anul asta fost o gluma proasta de la bun inceput. Oamenii au venit sa fie nemultumiti doar de dragul de a fi nemultumiti iar platformele media care au fost impotriva guvernarii din acel moment au facut tot ceea ce le-a stat in putinta pentru a exagera proportia evenimentului. NU ai nevoie de un doctorat in jurnalistica pentru a-ti da seama cine cu cine tine.

    Am vazut oameni care se plangeau ca nu a locuri de munca, cu toate ca internetul e plin de posturi, tineri care se plangeau ca au terminat facultatea si nu isi gasesc nicaieri, oameni care zbierau turbati ca este o dictatura si ca Romania este un stat politienesc si multe alte ineptii.

    “Revolutia” din 2012 a fost un caz sever de “hai sa facem valuri intr-un pahar cu apa”.

  4. Alex-G. Ioana
    August 10

    Desi poate as parea partinitor, ai dreptate in ce ai spus (legat de penibilul din spatele protestului). In definitiv, am si zis ca nevroticii au fost cei mai avantajati, intrucat au avut ocazia sa-si defuleze toate trasnaile (nu generalizez un caz, zic de imaginea in ansamblu). Doar o completare am, legata de absenteismul intalnit la referendum si pe care o reamintesc – prezenta (sau foarte bine si absenta) la vot se analizeaza in functie de individ, nu in functie de grup; iar aceasta se realizeaza utilizand cele trei paradigme pe care le-am mentionat intr-un comentariu anterior. Zic asta doar ca si completare, nu e indeajuns sa spunem ca romanul n-a votat fiindca…x motiv. In chestia asta intram in rationalitate umana, interactiune, categorie sociala, mediu, cultura, s.a.m.d.

Comments are closed.