Ehe, pe vremea mea… (partea a II-a)

Distribuie!

În articolul anterior aminteam de visul unei nopţi de vară ca o altă dorinţă eternă a românilor. Când nu petrec timp la bere şi la mici, românii se duc buluc la spectacolul celor de la Teatrul Globe din Londra, care se aflau în turneu cu piesa „As you like it”, jucând-o în datele de 11 şi 12 iulie în Piaţa George Enescu din Bucureşti. Afişe în tot oraşul care anunţau fericit intrarea liberă (în limita locurilor).

Primul dubiu: cum de este intrare liberă la un astfel de eveniment, când biletele la piesele de teatru româneşti au nişte costuri destul de piperate? În fine, apreciem situaţia, şi ne bucurăm de ocazie. Presupunând că va fi arhiplin, deşi se juca în aer liber, am hotărât să plec de acasă cu o oră înainte, poate prind totuşi un loc.

Iluzii deşarte, oamenii stăteau în picioare de la 17:00 (conform discuţiilor auzite). Surpriza vine când aflaţi de ce: 70% din locuri erau rezervate celor cu… invitaţie. Cum, nu ştiaţi că intrarea liberă se face pe bază de invitaţie? Fărâme din utopia dorită se sfarmă uşor.

Frecvenţa pe care se transmite utopia este la fel de proastă, graţie minunaţilor ingineri de sunet de la ArCub, actorii fiind nevoiţi să se implice personal la pauză pentru remedierea problemei. Din păcate (pentru ei) şi din fericire (pentru noi), sala se golise jumătate, deoarece engleza bălmăjită în tonuri piano nu răzbătea la urechile majorităţii, astfel piesa neantrenând publicul (Shakespeare nu e extrem de cunoscut pentru piesele lui pline de acţiune). Altfel, actorii jucau extraordinar (din câte am auzit), reuşind o punere în scenă cu 8 oameni, dintre care 3 cântau la viori, alături de o mandolină, un acordeon şi o trompetă, însoţindu-se de vocile proprii.

Teoretic, toată această organizare ar putut fi salvată de scuza atmosferei: doreau să ne simţim ca pe vremea lui Shakespeare, când nu existau microfoane, iar publicul stătea în picioare, căci piesele erau scrise pe înţelesul tuturor, incluzând toate clasele sociale. Ce a înţeles publicul român de aici se reflectă în replica unei doamne extrem de spirituală: „Ştii dragă, nu trebuie să fii neapărat intelectual ca să înţelegi Shakespeare.”

Iată deci o nouă formă de evadare în trecut. De data aceasta, cu un scop nobil: cultura. Însă să fie participarea la această piesă relamente o renaştere a Renaşterii? Sau e doar o formă alternativă a realităţii contemporane?

Ca şi Caragiale, Shakespeare transcende veacurile, problemele din piesele sale fiind  actuale acum ca şi atunci. Teatrul de astăzi este sărac, nefinanţat de buget, şi se întâmplă mai mult prin baruri şi festivaluri decât în săli de teatru. Astfel, şi textele se pliază pe atmosfera mizeră în care sunt jucate. Oamenii au nevoie de piese complexe, pe toate gusturile, şi care să le dea de gândit sau măcar să le reflecte viaţa, cu bune şi rele.

La Shakespeare găsesc toate astea, şi colac peste pupăză, sentimentele sunt clar delimitate (mai mult sau mai puţin subtil), în toată paleta lor variată. De altfel, pe vremea lui se juca tot în... pieţe.

Iată că de fapt, dorinţa unui nou Shakespeare nu marchează o reîntoarcere în trecut, ci dovedeşte motivul eternităţii lui: în secolul modernităţii, în trista ţară a lui Papură-vodă, umorul şi geniul lui Shakespeare încă mai supravieţuiesc, justificându-i din plin titlul de rege al dramaturgiei.

Laura Bisericanu

Sursa foto: wikimedia.org

Taguri

Arhiva