“Păstrăm cu fală-un nume / Triumfător în lupte, un nume de Traian”. Sau nu? Deşi suntem cu toţii de acord că am fost influenţaţi în evoluţia noastră ca popor atât de romani, cât şi de daci, istoricii nu au ajuns încă la un consens în privinţa naţiunii care şi-a pus amprenta asupra noastră mai pregnant. În momentul stabilirii numelui noului stat format în 1859, s-a pus problema alegerii între Dacia şi România. Reprezentanţii Şcolii Ardelene, susţinători ai celei de-a doua variante au avut câştig de cauză, iar noi suntem români până astăzi.
Desigur, nu ăsta e subiectul articolului de faţă. Am descoperit de curând două episoade cel puţin triste din istoria naţională a României cărora li se acordă prea puţină atenţie: masacrele de la Fântâna Albă (1941) şi Cotul Donului (1942).
În 1940, România e forţată să cedeze Uniunii Sovietice Basarabia de Nord, un teritoriu locuit de circa 3 milioane de români care deveneau peste noapte cetăţeni ruşi. Cum era şi logic, un mare număr de români revin în ţară, în primul an circa 7000 trecând ţara ilegal. Se întocmesc liste cu cei ce au trecut graniţa, mulţi dintre ei sfârşind prin a fi deportaţi. Cu toate acestea, încercările de trecere a graniţei continuă, mulţi dintre cei ce se apropiau de frontieră fiind ucişi de mitralierele soldaţilor sovietici. În 1941, pe baza unor zvonuri lansate de NKVD (Securitatea Rusească), conform cărora se putea trece graniţa fără represalii, un număr de circa 3000 de români din unele sate de pe Valea Siretului pornesc înspre frontieră, având în frunte însemne religioase (cruci, prapuri) şi un steag alb. Ziua de 1 aprilie 1941 avea să fie fatală pentru cei mai mulţi dintre acei oameni. La circa 3 km de frontieră, oamenii sunt somaţi de către soldaţii sovietici să se oprească, dar avertismentul e ignorat. La scurt timp, se deschide focul asupra lor, supravieţuitorii fiind apoi urmăriţi de cavalerişti şi ucişi cu sabia. Ulterior, în luna iunie a aceluiaşi an, peste 13.000 de români sunt ridicaţi din casele lor, fiind deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Probabil cel mai tragic aspect al acestor evenimente e faptul că nici până astăzi nu se ştie cine a dat ordinul declanşării acestui masacru şi de ce. Autorităţile române au cu totul alte priorităţi, iar memoria naţională se face că uită modul în care au sfârşit aceşti oameni nevinovaţi.
La ofensiva asupra Stalingradului, participau armatele germane, maghiare, româneşti, croate şi italiene. În timp ce nemţii erau concentraţi asupra asaltului oraşului, celelalte armate, în special românii şi maghiarii, erau însărcinaţi cu apărarea stepelor din nordul şi sudul Stalingradului. Aceste armate erau slăbite atât din punct de vedere militar, cât mai ales psihic, acest aspect fiind adus în atenţia lui Hitler de către generalul Franz Halder, care va fi înlocuit din pricina observaţiilor sale pertinente, dar care i se păreau incomode Fuhrerului. La 19 noiembrie 1942, armata sovietică declanşează Operaţiunea „Uranus”, care prevedea ţintuirea nemţilor din oraş şi destabilizarea flancurilor apărate de români şi maghiari. Pregătirile pentru atac sunt auzite de români, cărora li se refuză întăririle. Astfel, Armatele 3 şi 4 Române cedează imediat, fiind copleşite din toate punctele de vedere de forţa sovietică.
Cu toate că era clar că va pierde, Hitler se dovedeşte a fi de neclintit în hotărârile sale, armata încercuită primind ordinul de a nu se preda. Condiţiile meteorologice nefavorabile fac deosebit de dificilă încercările de aprovizionare aeriană, la destinaţie ajungând circa 10% din provizii. Fără provizii şi cu muniţie limitată, armata germană din interiorul Stalingradului cedează, la 2 februarie 1942 fiind luaţi prizonieri aproximativ 90.000 de soldaţi, dintre ei întorcându-se acasă numai 6.000.
Revenind la urmările acestui război resimţite de Armata Română, estimările oficiale vorbesc de un număr de circa 150.000 (200.000) de soldaţi ucişi la Cotul Donului, cel mai probabil din cauza încăpăţânării nemţeşti. Întrebarea care se pune este de ce nu se regăseşte în acel loc de tragică amintire nici măcar un monument, o troiţă sau o cruce ridicată în memoria celor căzuţi acolo? Din nou dovedim că nu ne cunoaştem istoria, iar, aşa cum spunea marele istoric Nicolae Iorga, „Un popor ce nu-şi cunoaşte istoria e ca un copil ce nu-şi cunoaşte părinţii.”
Cele două evenimente tragice la care am făcut referire mai sus, ne aduc în atenţie faptul că uităm să ne cinstim eroii, preferând în schimb să ne concentrăm atenţia asupra aspectelor negative ale acestei ţări, afirmând mereu că ne e ruşine că ne-am născut aici şi făcând astfel pe plac „factorilor externi” care ne vor destrămaţi sau chiar în război unii cu alţii.
