de Mihai Niță
De curând, un coleg de generație ne vorbea într-un articol despre două evenimente din istoria noastră despre care nu se vorbește prea des, cunoscute doar de cei care studiază cu un ochi atent trecutul nostru. Anume, despre masacrele de la Fântâna Albă (1941) şi evenimentele Cotul Donului (1942). Iar spre final, se întreba de ce nu își au ele locul de cinste în memoria colectivă prin comemorări sau prin edificarea unor monumente. Voi încerca să schițez un răspuns, dar mai întai, voi rezuma puțin cele două evenimente.
Masacrele de la Fântâna Albă sunt rezultatul unui zvon (evident mincinos) lansat de NKVD în 1941, conform căruia românii din Basarabia ocupată de sovietici puteau trece granița către România fără represalii. Naivi și necunoscători ai tacticilor folosite de poliția secretă sovietică, românii au luat de bune zvonurile și totul s-a sfârșit în moartea a circa 3000 de conaționali sub tirul forțelor de ocupație și deportarea altor aproape 13.000 în Kazahstan și Siberia.
Un eveniment regretabil despre care cred, asemeni autorului articolului, că ar trebui amintit. În fapt, el nu este foarte mult diferit de masacrul de la Katyn, Polonia, comis tot de forțele sovietice cu puțin timp înaintea celui din Basarabia. Polonia le-a onorat pe victime cu un memorial. La fel și Rusia – ipocrit sau nu. Și noi am putea face la fel, atâta vreme cât gestul vine din regret față de pierderile umane și nu din resentiment sub masca pioșeniei.
Cu evenimentele de la Cotul Donului, însă, lucrurile stau radical diferit. Pe scurt, Hitler s-a încăpățânat în dorința sa de a cuceri teritoriu sovietic împreună cu resursele ce zăceau sub acesta și a fost dispus să meargă atât de departe încât să își condamne o bună parte din propriile trupe la moarte, împreună cu armatele auxiliare românești, italiene, maghiare și croate. Punctul culminant al ofensivei germane în spațiul URSS a fost bătălia pentru Stalingrad, care pentru forțele românești prezente s-a tradus ca înfrângere și pierdere a 150.000 de oameni.
La fel de regretabil evenimentul, gândindu-ne la câte vieți ar fi putut fi salvate dacă deciziile raționale ar fi luat locul orgoliului. Dar, aici este punctul în care mă distanțez de opiniile colegului meu de generație și îi reamintesc un fapt simplu: forțele armate române purtau un război de agresiune la adresa Uniunii Sovietice, indiferent dacă sub presiunea Germaniei naziste sau nu. Legitimitatea prezenței românești pe teritoriul sovietic a dispărut odată ce armatele române au trecut de Nistru. Eliberarea Basarabiei și recuperarea teritoriilor naționale este justificabilă. Participarea la o invazie nu este. Cu atât mai putin cand agresiunea de facto îmbracă hainele înșelătoare ale unei cruciade anticomuniste, dar de fapt este o expresie a frustrării istorice și obsesiei antirusești, atât de înrădăcinate în moravurile românești.
Punând în balanță cele două episoade din istoria noastră recentă, îmi permit să spun că datoria de a ne onora predecesorii nu este și nu trebuie să fie o piedică în calea recunoașterii circumstanțelor în care ei și-au găsit sfârșitul: într-un caz fiind victime ale perfidiei, în celălalt fiind agresori respinși cu toată forța necesară. Orgoliul orbește, pe când onestitatea face lumină.
