„If you touch people’s hearts, then that art will stay forever.” (Alexandru Darida)
Limbajul culorilor este unul al tăcerii subtile şi unul al cuvintelor transpuse pe portative ce se desprind lent din conţinutul coloristic. Un critic de artă nu ar avea de comentat în faţa unor astfel de tablouri, ar rămâne mai degrabă fără cuvinte. Alexandru Darida este numele celui care a avut curajul să redefinească frumosul, ataraxia şi eticul în formule mai aproape de divin, mai aproape de transcendental. Prin el, ni se deschide în faţa ochilor o lume a păcii, a muzicii interioare, a gândurilor adunate în impresii liniştite. Sau poate este o lume a invizibilului descifrată nouă, celor grăbiţi spre nicăieri.
Alexandru Darida este foarte cunoscut şi apreciat în Statele Unite, locul unde şi astăzi îşi concepe capodoperele. Are aceeaşi soartă cu Tristan Tzara sau cu Eugen Ionesco; Darida aparţine naţiunii americane, când ar fi putut să fie o emblemă a culturii româneşti. Comunismul a urmărit să îl reducă la tăcere, însă Darida a avut curajul să plece în străinătate, continuându-şi studiile la Academia Benadetti din Roma şi la Academia Americană de Artă din Chicago. Ceea ce a urmat studiilor sale, Creaţia sa, este absolut fascinant, atât prin imagine, dar şi prin subtilitatea etică ce o transmite.
Operele lui Darida sunt „structuri ontologice eterogene”, dacă ar fi să folosim pretenţiosul termen al lui Roman Ingarden. Ele redefinesc onticul, mai liniştit, mai plăcut, mai vivace. Darida, spre deosebire de contemporani ai săi, precum Carl André sau Josef Albers, a preferat să se îndepărteze de nihilismul furibund al postmodernităţii şi a optat pentru viaţă, pentru iubire. Pentru că arta trebuie să fie o vindecare prin culoare sau prin muzică, iată cele două variante propuse de Darida. Catharsis-ul trebuie să fie unul născut din Agathon, şi nu dintr-un sentiment al tragicului.
Darida este un continuator al abstracţiei lirice, un curent ce presupunea încă de la începuturile lui 1910 „desăvârşirea noii forme a artei” , dar şi plasarea formelor într-un „timp interior” bergsonian. Picturile nu se mai referă la material-figurativ şi la obiect pictural, ci la subiectul artei, spiritul eliberat de toate latenţele sale interioare. Inspiraţia converge spre o sensibilitate impresionistă şi spre muzica romantică a lui Wagner. „În Lohengrin, credeam că îmi văd toate culorile”, declara Kandinsky; tot aşa se întâmplă şi cu Darida care, într-o vioară, şi, mai ales în Beethoven, îşi poate atinge toate culorile dinamice. Ca şi la Kandinsky, fiecare tablou trebuie să fie „un teatru al culorilor”.
Datorită faptului că prin utilizarea obiectelor orfice se apropie foarte mult de Robert Delaunay, care la 1912 observa că „mă jucam cu culorile aşa cum te exprimi în muzică prin fugă” şi care pictează seria „Ferestrelor”, îl putem declara pe Darida şi un continuator al orfismului, devenit mişcare oficială chiar la 1913. Datorită juxtapunerii de planuri geometrice împrumutate din cubismul analitic, culorile creează mişcarea şi senzaţia simultană de spaţiu, profunzime şi lumină.
Tematica lui Darida, pe cât este de variată, pe atât este de aproape de tot ceea ce preocupă structura noastră ontică. Psyche este preocupat de viaţă, de frumos, de sensibilitate. În acest sens, tuşa pasională de roşu deschide lumi guvernate de amintiri ancestrale, subiectivitatea fiind totală. Picturi precum Desire, Germination, Harmony of Yin and Yang, Midnight Dream, Sacred Garden, In Search of Love, Peace, Heaven and Earth, Sunset, Sustainability sunt oglinzi ale unor începuturi transcendentale.
Legătura misterioasă cu amintirile transcendentale se face prin morfeme. Astfel, câmpurile colorate şi luxurianţa de roşu, clipele orfice, fragmentele de univers conţinute într-un întreg limitativ „des-coperă” (termenul este folosit în sens heideggerian) o fiinţare a unei lumi mai aproape de ideal.
Raportul dintre formă şi sensul ei este echilibrat, pentru a fi facilitată descifrarea mesajelor ontice. Spaţiul creat în jurul simbolurilor diafane are o consistenţă geometrică, aceea a unei geometrii fractale. Pictura invită la reprezentare cognitivă şi muzicală. Motivele orfice sunt nelipsite şi sunt oricând reiterate prin gestualitatea unor siluete angelice ce deschid un drum al unei ataraxii sonore…şi ce frumos sună liniştea în tablouri precum Autumn in Toscana, La Donna con Fiori, Musical Healing, Allegro Moderato, Falling in Love, Carmen, Thoughts of an Angel, A Midsummer Nights Dream.
Darida este un drum în căutarea unei lumi pe care ar dori să o afle doar în imaginar, fără necesitatea de a o regăsi fizic. Dilataţia viorilor în tuşe viu-aprinse, siluetele de o feminitate crepusculă, par a se absorbi într-o mare de lumină, par a pluti spre un refugiu celest, spre o ţară a candorii re-descoperite într-un colţ al unui gând de pace. Chipurile meditative, buchetele de flori ce se desprind din părul lung al acestor chipuri atavice, copacul auriu ce este o catenă între teluricul efemer şi celestul plin de eterul unor vise posibile, harpa înflorată, viorile halucinant de vii, geometrizarea fină a sensibilităţii şi a timpului interior sunt cadenţarea transcendentului în forme efemere.
Sursa foto: Wikimedia.org
