Metafizica înfrunzirii de cuvinte

de Maria-Roxana Bischin

Trec ploile şi vine vântul de toamnă, sunt nori grei din care se scutură mai apoi zăpada, ca mai apoi să aducă iar ploi şi raze de soare pale care să îi îmbrace într-un nou veşmânt. Mai întâi îşi iau veşmântul liliachiu-cireş, apoi verdele tăcut, apoi arămiul vintage, iar apoi…nu îşi mai iau nimic, pentru a rămâne total dezolaţi în faţa naturii. Nu le este teamă de frig, nu le este teamă de vântul care le rupe crengile… ei rămân acolo, veşnici, înalţi, maiestuoşi, pentru că ştiu că vor dărui din nou bucuria culorii, pentru că frunzele lor sunt păsări Phoenix ce se desprind din ei de fiecare dată când ceasul îşi bate ultima clipă. Nu le este teamă de moarte, cu toate că stau faţă în faţă cu neantul din noiembrie şi până în martie. Nimic nu îi poate smuci din spaţiul lor binecuvântat, pământul cenuşiu, şi din timpul lor, un timp ce se măsoară cadenţat, prin frunzele ce le sunt smulse cu sălbăticie de furtună. Pentru ei, fiecare frunză e o oră din viaţă. Fiecare floare este încă o oră pentru tinereţea lor.

Şi, odată ce primele raze de soare  îi fac să tresare, îşi închipuie că sunt binecuvântaţi de întreg universul: „Obosiţi, fiindcă s-au chinuit toată iarna, copacii, dintr-o dată, se socotesc înşelaţi. Nu se mai pot stăpâni: dau drumul cuvintelor, unui val, unei împroşcări de verde. Încearcă să ajungă la o înfrunzire completă de cuvinte. Şi nu-i nimic, dacă totul se va orândui la nimereală. Dar, în realitate, o ordine există. Nici urmă de libertate în această înfrunzire. Ei aruncă, cel puţin aşa îşi închipuie, cuvinte, la întâmplare, aruncă ramuri pentru a agăţa în ele mereu alte cuvinte: <<trunchiurile noastre>> îşi spun, <<sunt aici pentru a asuma totul>>.
Se străduiesc să se ascundă, să se cufunde unii în alţii. Cred că pot spune totul, că pot acoperi pe de-a-ntregul lumea de cuvinte variate: dar, nu spun decât << copaci >>.”[1]

Limbajul este o „înfrunzire completă de cuvinte”, prin intermediul lui exprimăm chiar şi cele mai nebănuite sensuri. De multe ori, un singur cuvânt poate denumi şi transmite atât de multe, precum cuvântul spus de ei, „copaci”. Ei transmit mesajul sosirii unui timp mai bun, parfumul de soare, briza de căldură, zilele primăvăratice lungi. Limbajul nu poate exista în mod independent de experienţa noastră şi de realitate. Cuvintele sunt doar frunze ce completează un cerc de crengi. Sunt cuvinte care denumesc doar nişte idei, obiecte, sunt şi cuvinte care sub aparenţa obiectivităţii denumesc şi esenţa unor lucruri. Limbajul este plin de cuvinte aruncate la întâmplare, iar ele, de multe ori omit obiectul semnificant în favoarea celui semnificat. În acest caz se poate produce vagul ca „indecizie semantică”[2]; atunci când referentul/ referinţa este indeterminat(ă) se produce vagul metafizic.

Realismul lui Putnam se opune aristotelismului: „Elementele pe care le numim limbaj şi minte penetrează atât de adânc ceea ce noi numim realitate, încât reprezentarea noastră ca hartă a limbajului independent este fatal compromisă din start.”[3] Limbajul nu poate să îşi câştige independenţa de celelalte elemente care conlucrează la crearea lui – experienţa, mintea, fonemele. Limbajul este o totalitate, un cuvânt este o infinitate a eidos-urilor. La Wilfrid Sellars, „conceptele, cuvintele, ne permit să ordonăm experienţa, dar ele nu pot fi create ca date non- conceptuale.”[4] Dacă acestea ar fi non- conceptuale, vor deveni o bază epistemică pentru „viitoare inferenţe”[5], pentru viitoare experienţe.

După Ralph Wedgwood, raţionalitatea şi obiectivitatea funcţionează după mecanisme a priori.[6] Ce înseamnă idee raţională? Ceva ce este adevărat. Raţionalitatea este „o justificare internă a coerenţei”[7], iar pe de altă parte „o idee nedeterminată”[8]/ non-conceptuală în termenii lui Sellars/, care poate servi unui proces de anamnesis/ reamintire. Copacii îşi reamintesc de fapt, şi îşi asumă cuvintele, au libertatea de a le arunca, dar nu şi de a le ordona. Se lasă înşelaţi de aparenţa limbajului, cred că, prin cât mai multe cuvinte pot spune totul, dar este necesar un singur cuvânt pentru a înţelege înfrunzirea de cuvinte. După un timp sisific, sunt setoşi de viaţă, vor să vorbească cel mai mult, însă e de ajuns să înflorească haotic, iar apoi să înfrunzească la fel de frumos.

Nu este necesar mult zgomot de cuvinte pentru a observa că ceva se schimbă mereu. E de ajuns să privim tăcut copacii, fiindcă şi ei, în aceeaşi manieră tăcută, trimit mii de cuvinte înspre noi, chiar dacă nu le ordonează pe şirul unei logici.

Sursa foto: Wikimedia.org

Related posts:

Câteva cuvinte despre cum am văzut eu primul an de facultate Non-figurativ fără cuvinte Cuvinte dupa seri baroce