de Alex Szollo
Întotdeauna am avut impresia despre cărțile de ficțiune care au ca element central o crimă, cu tot cu investigarea și rezolvarea ei, că urmează un anume tipar al desfășurării narațiunii. În orice roman polițist/cu detectivi avem o crimă, de cele mai multe ori cu autor necunoscut, în urma căreia un investigator tipicar își alcătuiește o listă de suspecți și începe să urmărească o serie de piste și indicii care să-l ducă în punctul dezvăluirii spectaculoase a criminalului. S-ar putea afirma ușor că genul ăsta de roman este previzibil.
Există însă cazuri în care afirmația asta poate fi ușor dărâmată. Cazuri în care crima ce constituie baza cărții este doar unul din elementele care-o alcătuiesc.
Am avut plăcuta surpriză de a descoperi un astfel de caz, sub forma romanului Donnei Tartt, „Micul prieten”. Numele autoarei mi-a fost făcut cunoscut la cursuri, de către un profesor de la universitate, venit cu programul Fulbright, care ne-a recomandat să citim romanul „The Goldfinch”, încă netradus la noi, cu care scriitoarea americană a câștigat anul trecut premiul Pulitzer. Curios fiind de recomandare, am căutat să aflu cine este și ce scrie doamna Tartt. Astfel am dat de „Micul prieten”, un roman despre care pot spune că m-a surprins foarte, foarte plăcut. De ce?
Ei bine, pentru că, plecând de la scheletul romanului polițist/detectivistic, cartea asta demonstrează cu brio cum se poate folosi sus-numitul schelet narativ pe post de pretext foarte bun. Pretext pentru ce? Să analizăm un pic personajul principal.
Harriet Cleve Dufresnes este o fire energică, independentă și curioasă. Citește mult, fiind interesată de figuri istorice precum Tutankhamon, Harry Houdini și Ginghis Han. Spune mereu lucrurilor pe nume, ceea ce îngrijorează pe toată lumea. Este foarte atașată de Ida, servitoarea afro-americană a familiei, o femeie de culoare, foarte religioasă, dar și dintr-o bucată. Pornește în căutarea ucigașilor fratelui său, spânzurat în urmă cu un deceniu într-un copac din curtea casei. Și are doisprezece ani.
Iată, așadar, ce face doamna Tartt. Se joacă. Și o face extrem, extrem de bine. Avem de-a face cu un „detectiv” feminin de anii lui Tom Sawyer și Huckleberry Finn, un copil care, așa cum declara la un moment dat autoarea, intră într-un contact brutal cu lumea adulților. Întreaga poveste se desfășoară în Sudul Americii de Nord, în Alexandria, Virginia. Vorbeam mai sus de pretext. Această plasare a acțiunii este dovada clară că elementul de roman detectivistic este doar un pretext, deși este cel care declanșează acțiunea. Avem de-a face cu Sudul american din a doua jumătate a secolului XX, loc cunoscut în lumea întreagă drept conservator, loc tulburat și tulburător în aceeași măsură. Aici, toată lumea cunoaște pe toată lumea, însă fiecare are secretele lui. Dinamica familială este exploatată cu foarte mare atenție la detaliu de către autoare, fiind, în ochii mei, punctul forte al romanului. Charlotte, mama lui Harriet, a intrat într-o depresie foarte puternică după moartea fiului ei, neputând să se ocupe de copilă și de sora ei mai mare, și mult, mult mai sensibilă din punct de vedere emoțional, Allison, care rămâne cel puțin la fel de afectată, dacă nu chiar mai afectată, de moartea pisicii cu care se juca frățiorul lor, Robin, decât de moartea acestuia. Cele două fete stau, așadar, mai mult pe lângă un trio de stră-mătuși trecute bine de prima tinerețe, doamne baptiste odinioară foarte respectate în comunitate, fiecare cu „păsărelele” și năravurile ei. Adelaide, Libby și Tat, surorile bunicii Edith, sunt un trio foarte efervescent în ciuda vârstei înaintate, încercând să-și răsfețe nepoatele, și neștiind, sau nevrând să știe că mica, dar foarte matura și descurcăreața Harriet bagă „strâmbe” între ele după bunul plac.
Și familia din care face parte suspectul principal al lui Harriet, familia Ratliff, al cărei mezin, Danny, este luat în vizor de perspicacea protagonistă, este foarte bine creionată. Este o familie cu foarte multe tare comportamentale, din care singurul membru cu ceea ce se poate numi decență este Curtis, cel sărac cu duhul. Clanul Ratliff, în cea mai mare parte, este alcătuit din ceea ce peste ocean se numesc „rednecks” tipici: niște scursuri ce-și îneacă frustrările în alcool și droguri, crezând că o abordare fundamentalistă și primitivă a religiei îi face oameni mai decenți. Farish și Danny sunt bețivi și toxicomani violenți, despre care, ca și cititor, știi sigur că n-ai vrea să-i întâlnești pe stradă, fie că-i zi sau noapte. Curtis este un inocent etern, al cărui retard mintal este o binecuvântare și un blestem în același timp, ținându-l departe de grozăviile familiei lui, dar și închis într-o lume proprie, care-l determină să caute mereu afecțiunea celorlalți, pe care n-o primește, bineînțeles, adesea. Eugene este predicator, și vede în mânuirea șerpilor veninoși un semn al puterii, al autorității de a răspândi Cuvântul Domnului(e plin de de-ăștia pe la americani, da-le-ar Domnul ce crede că-i de cuviință pentru ei!)
Împreună cu Hely Hull, un băiat caracterizat de un entuziasm cât pentru zece, Harriet se hotărăște să-i urmărească pe indivizii ăștia dubioși, ca să afle ce legătură au avut cu moartea frățiorului ei. Urmărirea asta e una foarte palpitantă, cu situații alunecoase ca și șerpii mai sus menționați, cu tensiune de-o tai cu cuțitul, dar și cu momente de umor, care aduc aminte cititorului că are de-a face cu protagoniști copii. Nu e doar romanul unei crime. E romanul unei vârste afectate de acea crimă, romanul unei copilării pierdute, al căutării identității în mai multe sensuri decât s-ar aștepta inițial cititorul. Un plus după mine, îl reprezintă și traducerea. Corespondența dialectală Sud-Sud pe care-a ales-o Magda Groza, traducătoarea al cărei nume figurează pe versiunea în limba română a romanului, apărută la Polirom, asigură un plus de culoare limbajului personajelor, reușind să transmită ideea de particularitate lingvistică regională cu maximum de eficiență.
Pentru cei cărora le plac poveștile cu crime și mistere, pentru cei care apreciază personajele foarte atent construite, pentru cei fascinați de copiii precoce, de Sudul american cu toate obiceiurile, bizareriile și nostalgiile sale, acest roman este lectura ideală. Nu lăsați dimensiunile să vă sperie, cele mai bine de 600 de pagini au descrieri de personaje și situații atât de bine zugrăvite în cuvinte încât vor fi citite pe nerăsuflate. E Danny Ratliff criminalul? Are Harriet dreptate? E un copil în măsură să dezgroape secrete care-i bagă în ceață pe adulți? Citiți neapărat cartea și veți afla!
Zece stele din cinci pentru cea mai plăcută surpriză literară pe care-am avut-o în ultima vreme. Voi fi cu siguranță cu ochii pe Donna Tartt, care a reușit din plin să mă cucerească!
