S-a ars becul

Distribuie!

de Raluca Fătu

Când ai crezut că ai cea mai bună jucărie dintre prietenii tăi, te simțeai superior. Știai că toți vor să se joace cu tine, să vină la tine și să îți fie prieteni mai buni. Știai că nimeni nu-i ca tine și te simțeai bine fiind cel mai apreciat și invidiat copil. Îți iubeai nemărginit părinții pentru că și ei te iubeau. Știai asta, doar aveai cea mai tare jucărie. Apoi a apărut tehnologia și toți aveau de toate, doar că nimeni nu mai avea nimic. Atunci s-a stins becul.

Când ai crezut că din liceu vei scăpa de statutul de tocilar, fraierul clasei, retrasul fără prieteni, aveai prea mare încredere în tine. Dar au apărut în băncile din juru-ți ceilalți colegi care au fost mișto și până atunci. Nu te-ai ridicat la înalțimea așteptărilor tale. Voiai să vorbești, dar îți era teamă să nu te faci de râs, așa că tăceai. Voiai să fii apreciat, dar nu aveai calitățile pe care găștile din școală le căutau, așa că ai rămas retras. În final, ți-ai dat seama că tu ești tot tu, nu te poți transforma în altă persoană. Atunci s-a stins becul.

Când  te-ai maturizat și nu ți-a mai păsat de cât de cool ești, ai reușit să aduni 1+1. De atunci nu ai crezut că mai există și – în ecuație. Erai atât de sigur încât ți-ai scrijelit în minte că rezultatul trebuie să fie 2. În fiecare zi te îmbărbătai și cu fiecare ieșire în oraș știai că rezultatul este scris cu pixul și că nu se mai poate modifica. Apoi ți-ai dat seama că pixul era de fapt un stilou, iar picul a șters rezultatul. 1+1-1=1. Atunci s-a stins becul.

Când ai crezut că până atunci ai făcut tot ce ți-a stat în putință ca să te lansezi în viață, ți-ai dat seama că încă ai ancora îngropată în pământ. Ai tras și ai tras de ea, dar fără rezultat. Te-ai uitat înapoi să vezi ce te reține și atunci ai realizat. Ai dezamăgit? Da, doar a apărut un – în ecuație. Ai făcut totul bine? Nu, altfel erai deja pe culmile gloriei la care ai visat. Și-ai luat-o de la început, încercând să îndrepți greșelile, să corectezi erorile. Atunci s-a stins becul.

Când în sfârșit s-a ridicat ancora și tu erai numai un zâmbet, te așteptai ca palmele sorții să te lovească în curând. Învățasei până atunci că nu-i ușor să înaintezi în viață. Deznodământul nu e chiar după primul colț al străzii. Serviciul nu putea fi mai satisfăcător, începeai să înveți a aduna din nou, iar vara nu dispărea nici atunci când afară era zăpadă. Dar când au început, încetul cu încetul, ca cei din juru-și să dispară, ai realizat că nu ai mult timp să fii cu adevărat tu. Te-ai speriat și atunci s-a stins becul.

Când ai învățat în sfârșit că matematica e relativă, ai văzut că după ce 1+1=2 în acte, pixul își tot rescrie cerneala și într-un final se oprește la 4. Sufletul nu putea să găzduiască mai multă bucurie. În sinea ta, totul era perfect. Până când, cu părul grizonat și cu mici dureri de spate, ai început să ridici din pământ alte două ancore, așa cum făcusei și cu a ta. Și ai reușit, apoi te-ai uitat în preajmă și te-ai simțit mai singur. Atunci s-a stins becul.

Când peste ani, pensionat și împlinit ca părinte, ți-ai strâns de mână jumătatea, v-ați uitat în jur speriați. Ceva nu era în regulă. Lumina era slabă de ceva timp, dar nu băgaserăți până atunci de seamă. Ați privit mai atent, era din ce în ce mai greu. Amandoi, înspăimântați, vă strângeați și mai tare de mâini. Apoi, dintr-o dată, lumina a început să pâlpâie din ce în ce mai des. Atunci s-a ars becul.

Sursa foto: wikimedia.com

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*