de Mihai Niță
În ultima lună am putut asista la o serie dramatică de evenimente ce au avut loc în Ucraina: proteste pașnice, nesupunere civilă, măsuri represive din partea guvernului pro-rus, escaladarea conflictului, dezlănțuiri violente, pierderea puterii de către guvernul pro-rus, preluarea puterii de către guvernul pro-occidental, iar recent, ocuparea Crimeii de către forțele armate ruse.
Totuși, cum a început totul? Povestea oficială sună cam așa: în 2013, Ucraina, grav afectată de recesiune și presată de o datorie națională uriașă, purta tratative cu Uniunea Europeana în speranța obținerii unor acorduri comerciale în schimbul apropierii politice de Occident. Pe lângă acordurile comerciale atât de necesare economiei ucrainene, la orizont se întrevedeau și câteva schimbări instituționale ce priveau standardele de guvernare și justiție, precum și o creștere în mobilitate pentru cetățenii ucraineni.
În vreme ce nu era vorba de o aderare propriu-zisă la Uniunea Europeană, perspectivele unor înțelegeri între Occident și Ucraina erau, și încă sunt, extrem de populare în rândul cetăţenilor ucraineni (în special cei din Vestul Ucrainei); posibilitatea de a călători mai ușor în Europa și speranța că o justiție monitorizată de autoritățile europene va elimina treptat corupția din instituțiile statului sună bine pentru mulţi.
Rusia, în schimb, avea alte planuri. Ca răspuns la deschiderea Ucrainei către dialogul cu UE, Vladimir Putin începe blocarea comerțului cu Ucraina în luna august a anului trecut, sperând, astfel, să transmită o avertizare guvernului ucrainean. Ca să înțelegem cât de importantă a fost această mișcare, trebuie notat că Rusia era la momentul respectiv cel mai mare partener comercial al Ucrainei, iar pe piețele UE, pe de altă parte, cererea pentru produse ucrainene era aproape nulă. Rusia avea puterea de negociere – unii l-ar numi șantaj – pe care UE nu o putea egala nici măcar cu oferta făcută de Fondul Monetar Internațional, care oferea un împrumut de 17 mld. $ guvernului Ucrainei pentru repornirea economiei.
Împrumutul FMI și oferta UE veneau, însă, cu anumite obligații: măsuri de austeritate severe ce includeau reducerea cheltuielilor și subsidiilor guvernamentale – niște măsuri nepopulare, foarte costisitoare din punct de vedere politic pentru guvernul în cauză.
Rusia, la rândul său, s-a oferit să preia datoria Ucrainei și să ofere și o reducere la prețul gazului natural dacă Ucraina, sub conducerea președintelui Viktor Yanukovych (esențial pro-Rusia, dar nehotărât) renunță la tratativele cu UE. În plus, Rusia nu emitea pretenții de reformă a sistemului politic sau a justiției.
E important de reținut că UE nu a insistat foarte mult cu o contraofertă, din mai multe motive:
A. Se estima că reformele necesare apropierii Ucrainei de standardele europene ar costa în jur de 200 mld. $, o sumă pe care statele europene nu erau dispuse să o plătească, printre altele, pentru că era un efort financiar mult prea mare pentru o Europă încă în refacere, iar beneficiile unei astfel de investiții erau incerte – corupția sistemului în Ucraina e un obstacol evident în calea reformelor;
B. Europa e încă sceptică în ce privește apropierea unor posibili candidați după ce încă mai suportă consecințele aderării premature a României și Bulgariei;
C. Europa are nevoie, în mare parte, de gazul natural provenit din Rusia via Ucraina și nu este dispusă să riște o resursă vitală la un preț convenabil pe un plus de influență în Ucraina.
Așa că, pentru guvernul Ucrainei, alegerea viitorului „protector” era destul de evidentă. Anul trecut în noiembrie, șeful de stat ucrainean, Yanukovych, renunța la dialogul cu UE și accepta oferta Rusiei, trezind astfel un val de proteste printre concetățenii săi.
Protestele l-au avut ca liant pe un tânăr jurnalist investigativ musulman de origine afghană, Mustafa Nayem. Prin intermediul social media el a fost capabil să adune în piața centrală din Kiev un număr semnificativ de protestatari. Piața, numită Maidan, a fost scena primelor proteste antiguvernamentale și pro-europene; de aici și numele de EuroMaidan.
În ciuda faptului că protestele au fost, inițial, pașnice, forțele de ordine le-au tratat disproporționat de agresiv: numeroși jurnaliști au fost snopiți în bătaie, alți activiști au fost răpiți, unii dintre ei au dispărut fără urmă și există informații destul de plauzibile că tortura a fost utilizată de forţele de poliţie şi de trupele speciale Berkut.
Pe măsura ce protestul aduna din ce în ce mai mulți susținători, foarte diverși în materie de ideologii și de orientări politice, mecanismul de propagandă al statului s-a pus în acțiune: din ce în ce mai des, mișcarea de pe EuroMaidan a fost descrisă ca o lovitură de stat organizată de grupări de extremă-dreaptă. Protestatarii au început să fie portretizați ca radicali ultranaționaliști, fasciști sau naziști. (Pentru a respecta informația factuală, trebuie precizat că existau astfel de elemente în mișcarea de protest, dar nu ele formau majoritatea și nu ele dictau revendicările politice ale EuroMaidanului.)
Printre factorii care au determinat izbucnirea protestelor se aflau și: componența sistemului politic ucrainean dominat de funcționari corupți la bază și de oligarhi la vârf, sistemul de taxe ostil antreprenorilor și nevoia generală de a trece de la un regim autocratic la unul democratic. Întoarcerea Ucrainei sub controlul strict al Rusiei a fost picătura care a umplut paharul.
Unii dintre manifestanți au ales să răspundă situației cu și mai multă violență. Ca răspuns, regimul Yanukovych a trecut la executarea unor manifestanți în public, pentru a descuraja acte ulterioare de nesupunere. Forțele speciale Berkut, trimise să țină situația sub control în Kiev, au fost echipate cu muniție adevarată și, până pe 20 februarie, EuroMaidanul se transformase deja într-o baie de sânge.
În ciuda represaliilor, protestatarii au reușit, în virtutea propriului curaj, să reziste și valului de omoruri și să apere Maidanul. În schimb, pentru regimul Yanukovych partida era pierdută: în urma măsurilor sângeroase adoptate împotriva protestatarilor, acesta nu mai avea legitimitate nici în ochii populației și nici în cei ai observatorilor internaționali.
După semnarea unui tratat prin care se angaja să nu mai folosească violența împotriva opoziției din stradă, Viktor Yanukovych părăsește în grabă capitala, la sfârșitul lui februarie, și se refugiază întâi în estul Ucrainei și apoi în Rusia, continuând în tot acest timp campania de denigrare a revoluției de pe Euromaidan, descriind-o ca fiind o lovitură de stat a unor grupări naziste.
La scurt timp, este alcătuit un guvern provizoriu condus de Arseniy Yatsenyuk, un economist favorabil reluării dialogului cu Europa.
Rusia, pe de altă parte, consideră guvernul nou format ca ilegitim și trimite o forță militară în peninsula Crimeea (singura regiune din Ucraina în care cei ce se identifică drept etnici ruși sunt majoritari) sub pretextul că dorește să își protejeze naționalii din regiune de acțiunile noului guvern.
Inițial, ocuparea Crimeii este negată vehement de Vladimir Putin care atrage atenția că soldații care ocupau peninsula nu purtau niciun însemn pe uniformă care le-ar putea indica țara sau unitatea de proveniență… cu excepția faptului că toți vorbeau rusă și foloseau arme și echipamente rusești disponibile doar la nivel militar.
Câteva zile mai târziu, la începutul lui martie, Putin obtine aproparea din partea parlamentului rus (o formalitate) de a folosi forțele armate pentru a „stabiliza” regiunea Crimeii si pentru a proteja naţionalii ruși de acolo. Peste noapte, ocuparea clandestină a peninsulei de la Marea Neagră a devenit o iniţiativă de menţinere a ordinii şi securităţii în regiune. Brusc, soldații neindentificabili s-au transformat în trupe rusești. La forțele terestre se adaugă și flota militară rusă care se întampla să patruleze în apropiere.
Cetățenii din Crimeea, în special majoritarii ruși, salută mișcarea lui Putin pe care o percep ca pe o inițiativă onestă de a le păstra siguranța: rușii din Crimeea se temeau că noua putere de la Kiev va modifica legislația într-un mod defavorabil pentru cei de etnie rusă, mai precis, că în urma modificărilor cei de etnie rusă vor fi considerați cetățeni de mâna a doua; pusă în această lumină, invazia armatei ruse e binevenită și subliniază și mai mult faptul că regiunea Crimeea dorește să își mențină autonomia în raport cu restul Ucrainei.
În timp ce populația locală susține intervenția lui Putin, armata rusă începe încercuirea bazelor militare ucrainene din Crimeea și se folosește de tactici de intimidare pentru a provoca un răspuns pripit din partea soldaților ucraineni – pretextul mult așteptat pentru declanșarea ostilităților armate și obținerea avantajului moral de către Rusia.
Răspunsul trupelor ucrainene nu este cel scontat. Dimpotrivă, soldații ucraineni din peninsula rămân calmi și adoptă nonviolența.
Între timp, pe plan internațional, SUA alege să joace un rol mai activ în situația din Crimeea, poate și datorită faptului că spre deosebire de aliații săi europeni nu are nimic vital de pierdut din contrarierea Rusiei și spre deosebire de ONU, o voce foarte slabă pe tot parcursul evenimentelor din Ucraina, dispune de forțe militare care să îi permită o negociere fermă cu Moscova.
De reținut că independența Ucrainei, fostă parte integrantă a URSS, a fost garantată în 1994 de SUA, Regatul Unit, Franța și Rusia printr-un act numit Memorandumul de la Budapesta. În el se stipuleaza că, în schimbul predării arsenalului nuclear al Ucrainei către Rusia, integritatea teritorială a Ucrainei era protejată de către restul garanților. După două decenii, singurul garant dispus să intervină pentru respectarea memorandumului a fost SUA.
În primă fază, SUA amenință cu sancțiuni economice precum sistarea investițiilor americane în industria și infrastructura Rusiei, blocarea conturilor bancare ale magnaților ruși și ale firmelor acestora, sistarea comerțului etc. Ca replică, Rusia s-a angajat să facă același lucru anunțând că parlamentul său lucrează la un proiect de lege care să permită statului sa naționalizeze proprietățile investitorilor străini de pe teritoriul său, precum și conturile acestor de la băncile ruse.
Ultimele evoluții notabile în cazul situației din Crimeea au fost trimiterea unei flote americane către Marea Neagră și anunțarea organizării unui referendum local în Crimeea, pe 16 martie, pentru a se stabili dacă aceasta urmează să mai facă parte din Ucraina sau va fi alipită Rusiei.
La Kiev lucrurile s-au mai calmat, pentru prima dată în ultima lună. Guvernul nou-format este legitim în ochii Vestului și lucrează în vederea stabilizării situației, iar în luna mai vor fi organizate alegeri prezidențiale.
Deocamdată situația stagnează. În schimb, primii pași către o „decolonizare” a Ucrainei de sub autoritatea Moscovei au fost ferm făcuți.
Povestea mai puțin oficială: Rusia are o agendă proprie de creare a unei Uniuni Eurasiatice (ai cărei membri ar fi Belarusul și Kazahstanul) ca o contrapondere la Uniunea Europeană. Un membru pe care Moscova și l-ar fi dorit în această structură este Ucraina… în schimb Ucraina ducea o politică de deschidere față de Occident, demers inacceptabil pentru Rusia. Șantajul cu boicotarea comerțului ucrainean și apoi oferta prea bună ca să fie refuzată de preluarea a deficitului Ucrainei și de reducere a prețului gazelor naturale au fost doar niste acțiuni pentru loializarea mai mult sau mai puțin forțată a Ucrainei. Cetățenii ucraineni în schimb aveau alte idei așa că lucrurile au degenerat, represiunea de modă veche nu a funcționat și s-a ajuns la mutarea de trupe pe hartă pentru restabilirea unei ordini convenabile Moscovei.
Povestea și mai puțin oficială: Atât UE cât și SUA au exercitat din ce în ce mai multă influență în Ucraina în era post-sovietică, în special prin intermediul numeroaselor ONG-uri pro-democrație, think-tank-urilor și grupărilor civice puternic subsidiate de Occident. Rusia, în schimb, a perceput aceste inițiative ca pe o subminare a autorității sale legitime în regiune și a reacționat în consecință, prin șantaj și mai apoi prin intimidare cu ajutorul forțelor armate.
Povestea scoasă dintr-un roman cu spioni: SUA, prin intermediul serviciilor secrete, a creat o breșă în autoritatea Moscovei în Ucraina și a continuat să susțină mișcarea protestatară până a obținut puterea, urmărind întoarcerea favorii odată cu aceasta. În fond, încă un membru NATO în coasta Rusiei nu ar strica… dar cu siguranță ar provoca o reacție viscerală din partea Moscovei. Iar dacă trimiterea forțelor militare în Crimeea nu este o reacție viscerală, atunci ce este? Sună plauzibil mai ales când poveștii îi dă credibilitate chiar… un fost membru al serviciilor secrete americane.
BONUS 1: Victoria Nuland, secretarul de stat adjunct pentru afaceri europene și eurasiatice al SUA, este o figură notabilă în contextul a ceea ce se petrece în Ucraina. Intervențiile ei, de la împărțitul unor franzele către protestatarii de pe Maidan până la înregistrările telefonice interceptate cu ea în timp ce își exprima destul de explicit neîncrederea în abilitatea Uniunii Europene de a negocia cu Rusia și propunea viitorul prim-ministru al Ucrainei, cu ceva vreme înainte ca acesta să preia efectiv puterea pot ridica unele semne de întrebare.
BONUS 2: John Kerry, secretarul de stat american, condamnă comportamentul „agresiv”, „de secol XIX” al Rusiei. Desigur, e vremea ca Rusia să se modernizeze și să adopte un comportament agresiv care se pretează secolului XXI. Drones, proxy war & black ops, anyone?
BONUS 3: Conform unor canale media rusești, ceea ce se întâmplă în Ucraina este rezultatul unei conspirații gay… ba nu, evreiești. Hmm, nu… naziste. În fine. Ați prins ideea.
BONUS 4: Traian Băsescu, într-o luare de pozitie față de situația din Ucraina. Domnule Băsescu, sancțiunile economice funcționează doar atunci când joci în aceeași ligă cu Rusia.
BONUS 5: O interceptare telefonică în care un oficial lituanian sugerează că liderii protestelor de pe Maidan ar fi angajat lunetiști care să tragă atât în manifestanți cât și în forțele de ordine, ceea ce, chipurile, a declanșat baia de sânge de la finalul lunii februarie.
Domnule Mihai Niţă, de unde aţi luat gogomănia că “Europa încă mai suportă consecințele aderării premature a României și a Bulgariei”?? Ştiţi că România SUBVENŢIONEAZĂ UE? Da, suntem contributor net la bugetul UE. Plătim cotizaţie anuală peste 1 miliard euro şi absorbim nici o treime din această sumă! Milioanele de emigranţi români muncesc în Italia, Spania etc. pe salarii mult mai mici, contribuind la PIB-ul acelor ţări. Tot acele ţări beneficiată de mii de medici şi alţi specialişti, formaţi pe banii României. La ce “consecinţe” vă referiţi? Ştiţi că OMV-ul a cumpărat Petrom-ul, companie profitabilă, cu doar 800 milioane euro, pe care i-a recuperat în primul an? Ştiţi cât lemn exploatează austriecii la noi? Doar metalele rare de la Roşia Montană valorează peste 4 trilioane euro. Astea sunt adevăratele mize, nu retorica libertariană. Dacă UE nu ar profita din aderarea noastră nu ne-ar fi inclus, fiţi sigur că au făcut calcule precise cât vor câştiga din această piaţă. Şi asta e miza şi în Ucraina. Iar cât despre teoriile dv corecte politic despre Ucraina – vă dau un singur link, deşi sunt multe altele: http://www.paulcraigroberts.org/2014/03/06/looting-ukraine-begun/ Dacă cunteţi sincer, cinstit şi de bună credinţă veţi mai cerceta şi vă veţi convinge. Dacă aveţi un interes – probabil că veţi continua să susţineţi stereotipurile pe care vi le serveşte propaganda mediatică oficială. Alegerea vă aparţine.
Domnule Mihai Niţă, de unde aţi luat gogomănia că “Europa încă mai suportă consecințele aderării premature a României și a Bulgariei”?? Ştiţi că România SUBVENŢIONEAZĂ UE? Da, suntem contributor net la bugetul UE. Plătim cotizaţie anuală peste 1 miliard euro şi absorbim nici o treime din această sumă! Milioanele de emigranţi români muncesc în Italia, Spania etc. pe salarii mult mai mici, contribuind la PIB-ul acelor ţări. Tot acele ţări beneficiată de mii de medici şi alţi specialişti, formaţi pe banii României. La ce “consecinţe” vă referiţi? Ştiţi că OMV-ul a cumpărat Petrom-ul, companie profitabilă, cu doar 800 milioane euro, pe care i-a recuperat în primul an? Ştiţi cât lemn exploatează austriecii la noi? Doar metalele rare de la Roşia Montană valorează peste 4 trilioane euro. Astea sunt adevăratele mize, nu retorica libertariană. Dacă UE nu ar profita din aderarea noastră nu ne-ar fi inclus, fiţi sigur că au făcut calcule precise cât vor câştiga din această piaţă. Şi asta e miza şi în Ucraina. Iar cât despre teoriile dv corecte politic despre Ucraina – vă dau un singur link, deşi sunt multe altele: http://www.paulcraigroberts.org/2014/03/06/looting-ukraine-begun/ Dacă cunteţi sincer, cinstit şi de bună credinţă veţi mai cerceta şi vă veţi convinge. Dacă aveţi un interes – probabil că veţi continua să susţineţi stereotipurile pe care vi le serveşte propaganda mediatică oficială. Alegerea vă aparţine.
Va multumesc pentru comentariu. Ca sa fim intelesi, nu am niciun interes din a descrie situatia din Ucraina intr-un anume fel. Articolul in sine este doar o sinteza pe care am realizat-o din consultarea a numeroase materiale de presa datand din noiembrie anul trecut si pana in prezent. Ce mi-am propus era sa descriu, cronologic, ce s-a intamplat in Ucraina intr-o maniera nepartizana: dupa cum veti observa, am inclus si alte puncte de vedere asupra situatiei, in afara de cel mainstream. Scopul ultim al articolului era sa ofere o imagine de ansamblu, comprehensibila chiar si unui cititor care nu a urmarit sirul evenimentelor sau care le-a urmarit prea putin sau discontinuu.
Dumneavoastra, in fond, imi reprosati ca nu mi-am ales sursele potrivit si ca articolul este “curatat” de orice informatie potential incomoda pentru UE (i.e. ca cele din textul pe care mi l-ati sugerat sa-l citesc). Repros la care va raspund ca nu am nici timpul si nici intentia de a cauta fiecare teorie emisa pe internet despre situatia din Ucraina. Mai mult, pentru a simplifica lucrurile si a mentine un fir narativ usor de urmarit, prefer sa nu abuzez de cititor prin a da credibilitate unor ipoteze care implica tot felul de conspiratii samd.
Cat despre beneficiile UE in urma aderarii Romaniei si Bulgariei, dezbaterea asta este un cu totul alt subiect. Dumneavoastra vedeti contributiile Romaniei dar nu si fondurile europene puse la dispozitia ei si rata jenibila de absortie chiar si dupa 7 ani de cand este membra. Ca sa nu mai vorbim despre lentoarea cu care se produc reformele, in special in justitie. Nu e niciun secret ca Romania si Bulgaria au avut o evolutie mult mai proasta decat statele care au aderat in seria anterioara, in 2004.
UE a avut un interes atunci cand am fost acceptati ca membri? Da. Contribuim la bugetul UE? Da. Avem resurse naturale de care UE este interesata? Da. Am primit la schimb niste beneficii: cetatenie europeana, drept la libera circulatie, accorduri comerciale, fonduri europene, sansa de a adopta moneda euro, etc? Da.
Le-am folosit la maximul lor potential? NU. 🙂