de Cristina Breazu
Dacă ar fi să analizăm numai după poveste (o adolescentă de 15 ani care își “caută iubirea” prin liceu apoi printr-un club de lesbiene, după care o găsește, o pierde și nu o mai poate recupera), atunci filmul lui Abdellatif Kechiche poate nu ar mai fi impresionat sau nu ar mai fi câștigat premiul Palme d’Or. Ceea ce face filmul special este, cu siguranță, jocul celor două actrițe Adèle Exarchopoulos (Adèle) şi Léa Seydoux (Emma).
Timp de 3 ore îi invadam spațiul intim al lui Adèle, datorită multitudinii de prim planuri și gros planuri. Adèle captivează spectatorul prin felul în care vorbește, își aranjaza neglijent părul, își ține gura întredeschisă, mănâncă, doarme, plânge (de nenumărate ori) etc. Regizorul a decis ca numele personjului interpretat de Adèle Exarchopoulos, iniţial numit Clémentine (fiind inspirat după romanul grafic Blue Angel, al lui Julie Maroh), să fie Adèle, deoarece a vrut să creeze un mediu cât mai aproape de actriţe, cât mai realist. Astfel, chiar şi garderoba era (câteodată) a actriţelor.
Filmul este gândit ca un spectacol de imagini în care ceea ceea ce se dorește de la public este să treacă prin aceleași stări odată cu personajul. Regizorul a spus într-un interviu că una din tacticile pe care le-a folosit pentru a le face pe actrițe să fie cât mai prezente și să își mențină atenția a fost ca întotdeauna să aibă o cameră fixată pe ele, chiar și când nu aveau de zis vreo replică. Astfel, folosirea a două camere de filmat, de umar, a avut un rol important in crearea atmosferei puternic vizuale.
Scenele de sex dintre Emma și Adèle (despre care s-a discutat cel mai mult) sunt, într-adevăr, foarte detaliate și lungi. Totuși, filmul nu trebuie rezumat numai la asta deoarece aceste scene sunt cumva ”necesare”. Înainte de a o cunoaște pe Emma, Adèle a avut o relație pasageră cu un coleg de liceu. Făcând o comparație între scenele de sex dintre Adèle și colegul ei și Adèle și Emma, observăm că între cele două există mai mult decât o pasiune, este o legătură fizică și psihologică, oarecum naturală, ceea ce lipsește cu desăvârșire în primul caz, unde toate mișcările sunt automate și plictisitoare.
Așa cum s-a mai menționat în multele cronici scrise despre film, acesta arată și felul în care diferențele sociale pot duce la terminarea unei relații. Emma, studentă la Arte Frumoase, cu un cerc de prieteni din clasa boemă, intelectuală, care discută despre Klimt versus Schiel la petreceri, ajunge să fie deranjată că Adèle nu are ambiții mai mari și se mulțumește doar cu profesia de învățătoare și cu preparea pastelor la petrecerile Emmei. O altă comparaţie între stilurile de viaţă ale celor două se poate face după ce urmărim scenele de la masă, o dată cu părinţii Emmei, intelectuali şi ei, pasionaţi de pictură, şi altă dată cu părinţii lui Adèle, care cred că dacă o femeie vrea să fie artistă, trebuie măcar să aibă un soţ care să plătească facturile.
Regizorul a spus că este conștient de faptul că nu se poate hotărî care scene trebuie scoase, ceea ce explică cumva durata lor prea lungă sau existența unora care, dacă nu ar fi existat, filmul ar fi putut foarte ușor să aibă același impact. Cu toate acestea, nu deranjază foarte mult pentru că cele două actriţe sunt minunat de urmărit chiar şi în acele scene extra care ar fi putut să fie scoase la montaj.
La vie d’Adèle este cu siguranţă un film ce merită experimentat, nu numai vizionat. Cele trei ore sunt, fără niciun dubiu, o experienţă vizuală, plastică şi fermecătoare, care trebuie “trăită” pe un ecran mare, aşa că profitaţi cât încă mai rulează în cinema.
Sursa foto: wikimedia.org
