În căutarea unui sens – Despre tratamentele minune

Distribuie!

Ați auzit despre ceaiul care e mai ceva ca apa vie din basme? Sau despre suplimentele colorate care țin loc de trei mese? Sau (asta e una clasică deja) despre tratamentul care detoxifică sau purifică organismul încât te face să te întrebi cum de mai trăiești cu atâtea toxine în corp? Pun pariu că da. Sunt peste tot. Chiar înainte de a scrie acest articol am șters vreo trei newsletter-uri din spam mail.

Mass-media abundă în soluții magice pentru oameni naivi sau disperați. Și totuși, să fie oamenii atât de disperați încât să apeleze la medicamente, proceduri și programe care, în cel mai bun caz, sunt inutile? Nu cred că doar disperarea oamenilor izvorâtă din fobia thanatică ancestrală este singura cauză a fenomenului soluțiilor alternative. Cred că oamenii nu sunt conștienți de ceea ce aleg ca tratamente sau dacă într-adevăr au nevoie de vreun tratament. În plus, la toate acestea contribuie și lenea intelectuală.

Știu că sună idealist, dar nu ar fi bine dacă la liceu și facultate am avea parte de cursuri de gândire critică în locul inutilităților comode? Știu, cursurile de genul acesta nu vor învăța pe nimeni să câștige bani, dar o să îi ajute pe oameni să nu piardă bani pentru orice șarlatanie.

Ar fi frumos ca tot mai mulți oameni să știe câte ceva despre fenomenul placebo și că în jur de 50% din medicamentele de pe piață nu au vreun efect anume. Ar fi minunat dacă, înainte de a încerca o terapie exotică sau un medicament „revoluționar”, oamenii ar cunoaște procedurile prin care studiile clinice sunt desfășurate.

Ben Goldacre (unul dintre luptătorii împotriva medicinii proaste) explică foarte simplu procesul complicat prin care oamenii de știință (unii plătiți de marile companii farmaceutice, alții independenți) desfășoară studiile pe medicamente. Atunci când o  companie dorește să lanseze un medicament nou, să zicem pentru afecțiunile de inimă, întâi trebuie să se asigure că are efect. Astfel, sunt selectate eșantioane cu diverse persoane care fac parte din grupul căruia îi este destinat medicamentul: unui eșantion i se administrează medicamentul în diverse doze, la anumite intervale orare, în timp ce altui eșantion îi este administrat un placebo (pastilă din zahăr sau injecție cu soluție salină). Partea interesantă aici este că cercetătorul nu știe ce administrează și care dintre grupuri beneficiază de tratamentul real. Abia la sfârșitul administrărilor ajunge să afle. Procedura poartă numele de test dublu-orb. Dacă grupul căruia îi este aplicat adevăratul tratament prezintă diferențe semnificativ statistic (adică boala este măcar ameliorată) față de grupul de control (placebo), cercetătorii își dau acordul pentru scoaterea pe piață a medicamentului.

Toate bune până aici. Dar ce te faci atunci când pe piață există o serie de medicamente pentru inimă, iar o companie mai lansează încă unul după studii clinice intense care au fost făcute contra placebo? Noul medicament nu trebuie să dovedească faptul că este mai bun decât nimic, ci că este mai bun decât cel mai bun medicament disponibil pentru acea afecțiune. Și totuși, se pare că e un obicei alarmant al celor care realizează studii clinice. Bineînțeles că țața Leana din Dudenii de Jos nu știe ea proceduri statistice și nu are acces la baze de date științifice pentru a se documenta despre medicamentul pentru afurisita aia de hipertensiune arterială. Persoana cea mai în măsură să îi recomande tratamentul este medicul. Dar ce se întâmplă atunci când medicul respectiv este asaltat cu mici cadouri, atenții de la diferiți lobby-iști (nu știu cum le zice în română) pentru companiile farmaceutice? Sigur, e doar un pix cu numele unui medicament scris pe el, dar asta nu înseamnă că nu am în vedere interesul pacientului! (va zice medicul cu orgoliul rănit). Nimeni nu-l acuză pe acel medic că nu pune pacientul pe primul loc. DAR, principiul reciprocității îl va face fără să-și dea seama să prefere un anumit medicament față de altul poate la fel de bun, poate mai bun sau chiar mai ieftin.

Partea amuzantă la studiile clinice este atunci când sunt luate la bani mărunți tratamentele alternative. Să zicem că niște oameni de știință plictisiți se gândesc să testeze dacă homeopatia funcționează sau dacă singurul efect este doar cel al creierului care crede că vindecă. Întâi sunt invitați în laborator diverși terapeuți care practică homeopatia pentru a se asigura că procedura este corectă. Se aplică tot testul dublu-orb, aceeași pastilă de zahăr unui grup și minunea de tratament celuilalt grup. Și vin rezultatele și bineînțeles că efectele sunt nule pentru homeopatie (da, mulți oameni de știință au testat asta). Homeopații prezenți în laborator, care au participat la proceduri și care au pregătire în metodologia cercetării vor sări ca arși și vor spune că întreg testul este neconcludent. Testul e concludent doar atunci când rezultatele susțin terapia minune.

Același lucru este valabil pentru toate tratamentele alternative. Logic ar fi să ne gândim că un tratament încetează să mai fie alternativ atunci când dovezile științifice sunt multe și susțin tratamentul. Creierul nostru e un organ incredibil, complex, frumos și chiar poate să facă un tratament anume să aibă rezultat. Dar tot creierul nostru recurge la raționalizare atunci când are de-a face cu disonanța. De ce să recunosc că sunt un fraier că am cheltuit zeci de mii de lei pe tratamente (cu marketing foarte bun)? Nu mai bine continui să tot încerc terapii alternative până ce boala se curăță (unele boli au o evoluție imprevizibilă) sau până mă curăț de tot de la o terapie care nici măcar placebo nu era?

Într-un articol precedent m-am referit la credințele aberante care au legătură cu religia. Convingerea în soluții salvatoare este prezentă atât în religie cât și în tratarea bolilor. Fiecare om are dreptul să creadă în orice, atâta timp cât nu îi dă cu cărămida în cap vecinului pentru că nu e în stare să vadă sfinți în sanvișul cu brânză sau în tulpina de copac. La fel, fiecare om are dreptul să se trateze cu orice, atât timp cât nu începe să propovăduiască tratamentul minune. Aș fi vrut să pot vorbi câte puțin și despre vindecători spirituali, vrăjitoare, tarot, astrologie și alte bazaconii, dar consider că prea puțini știu ce este de fapt piața alternativelor. Pentru cei curioși să afle cum ajung oamenii să creadă în cele mai ciudate forme de ezoterism și ritualuri, recomand cărțile lui Michael Shermer, James Randi și Richard Dawkins. Sunt printre singurii care fac „brainwashing pozitiv”.

Nu am studii de specialitate în medicină, dar tot ceea ce am scris este adunat din munca unor persoane cu pregătire și care chiar știu despre ce vorbesc. Nu îți trebuie studii de specialitate pentru a-ți pune întrebări cu privire la alegerile tale.

Mădălin Ștefan

Sursa foto: photopin.com

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*