În căutarea unui sens – Despre ce are de oferit știința și cum o trădăm

Distribuie!

Articolul de față nu este unul anti-theist așa cum ar părea la prima vedere. Mai degrabă este un apel la rațiune, o recunoaștere a valorilor și cunoașterii științifice. Cel mai bine ar fi să spun că articolul este o dorință de asumare a umanității noastre. Datorită importanței subiectului, mărimii articolului și entuziasmului meu, am decis să împart articolul în două. În prima parte voi discuta despre omul care crede și alternativa oferită de știință, iar în a doua parte voi încerca să prezint mai detaliat câteva lucruri despre credințele umane aberante, despre superstiții și alte aiureli.

Acum mai bine de 200.000 de ani, strămoșii noștrii, prin vreo câmpie din Africa, își duceau viața lor simplă, violentă, vânând alte animale și culegând plante pentru hrană, luptându-se pentru resurse și femele și îngrijindu-și progeniturile. Se pare că, la un moment dat, aceștia au început să dezvolte comportamente curioase sub forma ritualurilor, serbărilor și chiar cultul celor decedați, elemente nemaiîntâlnite la alte mamifere. Cumva, bărbații speciei și-au dat seama că, dacă realizează anumite ritualuri înainte de a pleca la vânătoare, prada va fi mai numeroasă iar toată operațiunea va fi un succes. La fel, femeile au realizat că dacă își împodobesc copii cu talismane și bijuterii vor fi feriți de catastrofe. Nu mult a trecut până când elementele naturii au fost deificate. Cineva care nu cunoaște trecutul nostru filogenetic poate să spună cu ipocrizie că am trecut de stadiul venerării pietrelor. Dar chiar să fie așa?

Suntem primate care caută întotdeauna tiparul (patten-seeking). Avem nevoie să identificăm anumite tipare prezente în natură. Este necesar să știm că dacă va ploua, recoltele vor fi bogate sau dacă voi evita soarele vara, nu voi face insolație. Dar puține sunt lucrurile sigure. Până și așa numitele legi ale naturii au stabilitate doar pentru că la un moment dat sunt cele mai bune pentru a explica anumite fenomene. În aventura noastră de identificare a tiparelor putem să avem de-a face cu trei situații: să găsim tipare între care există o legătură, să nu reușim să vedem tiparul, deși el există, și să găsim un tipar chiar dacă nu există. Situația din urmă prezeintă cel mai mare pericol și este ceva caracteristic creierului care crede (cum ar spune Michael Shermer). Vrem să dăm un sens evenimentelor care se petrec în viața noastră. Trebuie să fim capabili să prezicem anumite lucruri, să știm că putem interveni pentru a le schimba. Desigur că uneori este imposibil pentru noi să modificăm anumite evenimente (cum ar fi moartea sau vremea), dar ce ar fi dacă nu noi am lucra asupra lor ci altceva. Ce ar fi dacă natura ni s-ar supune dacă am ruga anumiți agenți? Ar fi reconfortant să știm că suntem în control, pentru ca atunci când lucrurile se complică să putem pasa controlul (și chiar responsabilitatea) cuiva mai capabil. Semn de imaturitate? Posibil. Dar, dacă stăm să ne gândim mai bine, nimicul (sau necunoscutul) sperie pe oricine. O persoană nu poate fi considerată imatură pentru că preferă o anumită credință atunci când știința îi spune că universul s-a format din nimic (conform unor teorii din mecanica cunatică) și că la un moment dat va reveni la nimic.

Și totuși știința nu trebuie abandonată sau pusă la zid pentru lipsurile sale. Adversarii cunoașterii științifice acuză știința că elimină misterul din viață, că nu lasă loc de spiritualitate. Sunt sigur că un om care ajunge să cunoască unele lucruri din fizică, biologie, astronomie (nu astrologie) va găsi multe lucruri care să-l minuneze și nu va duce lipsă de mistere. Acum ceva timp urmăream un videoclip pe Internet realizat de un om obișnuit, în care făcea un fel de elogiu al științei. La un moment-dat persoana respectivă a avut o reflecție simplă, dar revelatoare: majoritatea credințelor monoteiste îi învață pe copii că dacă vor păcătui, vor ajunge in iad. Știința le spune că o parte din stelele de pe cerul nopții se află și în ei și oferă și explicația.

Însă se pare că știința nu se bucură de aprecierea pe care o merită. Sunt curios câți români cunosc teoria evoluției și o recunosc ca fiind valabilă. La fel, aș dori să știu câți români consideră că Universul este mai bătrân de 10.000 de ani. Înainte de a refuza bogățiile pe care le oferă știința, ar trebui ca oamenii să cunoască limitele și capacitățile acesteia. Știința nu reprezintă un grup de oameni în halate albe care se joacă de-a Dumnezeu într-un laborator. Știința este un set de metode prin care sunt descoperite și stabilite anumite legi care au valoare predictivă. Există știință bună, care poate fi folosită în beneficiul tuturor, dar există și știință bună, care poate fi folosită cu intenții nu tocmai bune (cum ar fi reacția de fuziune și fisiune nucleară). Există de asemenea și știință proastă care are rezultate dezastroase. Cea din urmă lasă cele mai adânci răni în conștiința colectivă. Oamenii au tendința de a trece cu vederea peste beneficiile aduse de știință și strigă obsesiv despre pericolele acesteia. Oamenii de știință nu sunt creaturi inumane, care stau încuiați în laborator și realizează experimente imorale. Atunci când faci știință trebuie întotdeauna să ai în vedere impactul descoperirilor tale. Cei mai buni oameni de știință procedează așa și aceștia merită apreciați. Acei cercetători care realizează cercetări mânați de anumite interese (cum ar fi anumite companii care vor să lanseze un produs nu tocmai în regulă) la un moment dat se vor prăbuși. Știința e necruțătoare cu cei care o batjocoresc. Aceștia, mai devreme sau mai târziu, sunt descoperiți și expuși de colegii lor de breaslă, adică de oamenii care chiar fac știință de dragul cunoașterii sau pentru a rezolva probleme. Totuși răul rămâne făcut (cum ar fi isteria legată de vaccinarea împotriva rubeolei, oreionului și rujeolei de acum câțiva ani din SUA sau de isteria provocată de vaccinarea împotriva gripei aviare de la noi din țară). Desigur, nu trebuie uitate victimele. Știința e un produs uman. E imperfectă, dar este mereu revizuită (nu același lucru se poate spune și despre credințele religioase). Oare asta înseamnă că ar trebui să continuăm să fim neîncrezători față de tot ce are de oferit știința (beneficii + riscuri) și să îmbrățișăm credințele religioase de pe glob? Pot spune că răspunsurile oferite de ambele (știință și religie) sunt insuficiente, dar spre deosebire de religie, în cazul științei, răspunsurile sunt insuficiente... până acum. Știința nu garantează, dar promite răspunsuri. Știința nu e repetitivă în faptele pe care le prezintă. Știința e inovativă. Știința nu le răpește oamenilor misterul și spiritualul. Știința le arată cum sunt faptele și ce putem face cu ele și ne oferă o stare minunată când reușim să constatăm măreția și grandoarea Universului (dar fără să pierdem din vedere nimicnicia noastră).

Spre final, aș dori să amintesc că mulți pierd din vedere exact nimicnicia noastră ca oameni. Nu ne garantează nimeni că suntem apogeul creației. S-a întâmplat să fim cea mai evoluată specie de primate de pe planeta asta. Există multe specii de plante, animale, paraziți care ne pot da lecții de invetivitate. Soarele nu strălucește doar pentru noi. Planeta asta nu a așteptat milioane de ani ca noi să apărem. Este important să avem o anumită modestie. Și totuși... „Suntem doar o specie de primate avansate, de pe o planetă minoră, de lângă o stea obișnuită. Dar putem să înțelegem Universul. Asta ne face foarte speciali”. Stephen Hawking a spus-o mai bine decât oricine altcineva.

Mădălin Ștefan

Sursa foto: wikimedia.org

Taguri

Arhiva

2 Comments

  1. Diana Barbu
    October 7

    Excelent!

  2. October 10

    Articolul se vrea o invitatie la inovatie, la seriozitate in cercetare si la gandire creativa. Cred ca asa scriam si eu prin anii 90… Nu ma pot abtine sa nu-mi ofer aici opiniile mele, putin diferite, fara porniri criticiste, dar cu speranta ca voi primi si eu, la randu-mi, observatii critice, argumente si, de ce nu?, o deschidere spre colaborare. Am scris mai multe articole despre moartea ”stiintei”, si de atunci folosesc acest cuvant doar intre ghilimele ca pe ”un fel de concept” si nu ca pe o realitate ce trebuie respectata si luata drept model comportamental… In loc de ”stiinta”, un cuvant ce tine de modernitatea secolelor trecute, am propus folosirea a doua cuvinte care erau presupuse (doar) ca definind in mod ineluctabil ”stiinta”: primul cuvant este CERCETARE – faza cea mai vizibila, dificila si costisitoare din fosta ”stiinta”, iar al doilea cuvant este CUNOASTERE (noua), respectiv ceea ce se adauga – sub forma de adevaruri verificate – la zestrea informationala a omenirii. As putea spune, corectand putin titlul unui editorial scris in revista ETC (www.ugb.ro/etc) – ”Stiinta a murit, traiasca cunoasterea”! – spunand acum ”Stiinta (moderna) a murit, traiasca cercetarea si cunoasterea (postmoderne)”. In fine, dincolo de dorinta de a rupe cu trecutul modernist, renuntarea la termenul de stiinta (si a derivatelor sale: om de stiinta, academie de stiinte, cercetare stiintifica, scientometrie etc) poate aduce claritate si exactitate in acest domeniu de actiune umana. In primul rand, nu orice cercetare aduce si cunoastere suplimentara; nu orice academie de ”stiinta” face cercetare (in adevaratul sens al cuvantului); dimpotriva, adesea academiile, in lipsa de presupusa lor creativitate, dicteaza reguli (adesea ciudate: ultima regula(re) facuta de Acad RO a fost acceptarea pleonasmului ”mijloace mass media” pe post de sintagma acceptata de ”inaltul for stiintific” pe motiv ca sintagma cu pricina era deja intrata in uzul cotidian). Discutia poate fi lunga si utila, cu conditia sa nu ramanem blocati in perceptii false si la transormarea ”stiintei” in religie atee… Felicitari autorului, pe care il banuiesc tanar (cca 30 de ani), dar doritor de cunoastere autentica si utila. Orice discutie ulterioara poate fi continuata aici, pe facebook (/liviu.drugus) sau pe email liviusdrugus@yahoo.com.

Comments are closed.