Picturile lui Mihai Sârbulescu posedă un subînţeles demn de toată atenţia: fără credinţă, actul de a picta, excesul lui sublim rămân pentru suflet un simplu afrodisiac. (Acad. Sorin Dumitrescu)
Născut în 1957, la București, și membru fondator al grupului Prolog, Mihai Sârbulescu este unul dintre cei mai importanți pictori români contemporani, în ale cărui lucrări lumea văzută se împletește profund cu simbolurile lumii nevăzute. Din 1985 și până în prezent a avut peste 70 de expoziții în țară și în străinătate, primind numeroase distincții și recunoașteri.
Verticalitatea artistului străbate din fiecare pictură și acest lucru se datorează, după Sorin Dumitrescu, credinței care arde în interiorul ființei sale și se manifestă în actul creativ al picturii. Sursa principală de inspirație a artistului este permanenta raportare la Dumnezeu, iar primul ingredient al succesului său este smerenia, o smerenie care laudă creația și care se așează la picioarele acesteia: „Şi dacă heruvimi nu ştiu să fac, iar ochiul meu e nedeprins încă să cutreiere urmele harului, nu-mi rămâne decât să preamăresc şi să înconjur cu flori ceea ce încă nu sunt în stare să fac!“
Nimeni nu îl poate elimina pe Mihai Sârbulescu din categoria pictorilor contemporani, din punct de vedere stilistic. Dar, Care este, totuși, diferența între arta lui Mihai Sârbulescu și numeroasele lucrări ale artei contemporane?
Nicolai Tarabukin, în cartea „Sensul icoanei”, împarte cultura europeană în cultură care îl apropie pe om de Dumnezeu și cultură care îl desparte pe om de Adevăr. Pornind de la acest lucru, putem constata o diferențiere în raportarea artiștilor la structura și așezarea lumii:
Omul – centru al Universului și unic etalon al tuturor valorilor (viziunea antropocentrică)
Numită de Petre Țuțea „autocunoașterea necunoașterii”, viziunea antropocentrică a tăiat relația verticală a omului cu dumnezeirea și l-a aruncat în prăpastia nesfârșită a părerii de sine, condamnându-l la un fragmentalism ale cărui consecințe le resimțim până în zilele noastre. Acest fragmentalism se regăsește și într-o zonă a artei contemporane, unde se resimte din plin lipsa omului întreg, ceea ce mărginește forța artistului, pentru că raportarea exclusivă la sine este limitată și îl lipsește pe om de o cunoaștere completă.
Hristos – centrul Universului și al existenței (viziunea hristocentrică)
În viziunea hristocentrică, mâna artistului este unealta prin care lucrează Dumnezeu. Practic, inspirația, talentul și succesul sunt daruri pe care artistul le primește pentru a le valorifica în folosul semenilor, iar virtutea care strălucește în arta sa este smerenia. Această așezare nu presupune deloc o formă de dicteu automat a lui Dumnezeu și un receptor care se lipsește voit de originalitate, ci presupune o conlucrare între doi artiști: Creatorul întregii existențe și artistul împreună-creator cu el.
Cum este posibilă colaborarea dintre om și Dumnezeu? Prin smerenie. Smerenia este virtutea cheie către iubire, smerenia este virtutea cheie către colaborarea cu celălalt, inclusiv cu Dumnezeu. Smerenia este și cheia întrupării lui Hristos, a înomenirii lui Dumnezeu Fiul, și a oricărei chemări a lui Dumnezeu către om.
Din această perspectivă, inclusiv succesul unui artist este o analiză finală a conlucrării cu Dumnezeu. Iată răspunsul maestrului Mihai Sârbulescu la întrebarea: Care este rețeta succesului unei expoziții? „Acum depinde de succes, că sunt multe succese pe lume. Vânzarea e un tip de succes, lauda din presă, un alt tip de succes. Dar eu alături de colegii mei gândim succesul, poate că o să sune pretenţios, dar mai pe departe. Nu neapărat după moarte, după dispariţie, ci în alt sens, succes la judecata de apoi.”
Foto: Pictură de Mihai Sârbulescu
Related posts:
Din pridvorul bisericii: Despre rușinea și bucuria de a fi român
Din pridvorul bisericii: Două viziuni despre închinare: I.L. Caragiale și cea tabloidă
Din pridvorul bisericii: „Ce faci cu adevărat pentru acești oameni?” – sau despre întrebarea care mi-a schimbat viața
Din pridvorul bisericii: Despre familie și carieră
