Cele două tăişuri ale petrecerilor

Distribuie!

Gândiţi-vă pentru un moment că petrecerile n-ar fi fost inventate. Lumea şi-ar mai pierde din culoare, nu? Totuşi, o lume fără petreceri ar însemna că riscul de a te întâlni cu persoane pe care ai prefera să le uiţi ar fi mult redus. De asemenea, n-ai mai avea de ce să bei bere caldă, garnisită cu puţin scrum de ţigară la trei dimineaţa, pentru că restul băuturilor s-au terminat. Şi – cel mai important – nu vei apărea a doua zi de dimineaţă pe YouTube după ce o persoană puţin mai trează decât tine te-a filmat în timp ce te străduiai să ţii un toast, care – la vremea respectivă – părea o idee bună.

Mai mult decât atât, n-ar mai trebui să porţi o cravată sau un sacou, decât atunci când ai vrea să impresionezi pe cineva – la un interviu, de exemplu.

Apoi mai trebuie considerate şi toate problemele care tind să apară din senin la o petrecere. Când eşti mic şi copil, când îţi place de mami şi de ursuleţul de pluş, ai vrea să-ţi petreci tot timpul cu ei doi; dar eşti obligat să mergi la aniversările altor copii, să vezi cum, pentru motive neînţelese pe deplin de tine, el primeşte un sac de cadouri, în timp ce tu îţi îneci amarul într-o felie de tort mult prea dulce chiar şi pentru muşte.

Când mai creşti, petrecerile reprezintă cel mai inspăimântător teren minat. Trebuie să ai grijă cum bei, cât bei şi, mai ales, să nu dansezi cu fata nepotrivită, în modul nepotrivit, pentru prea mult timp.

Dar acum să revenim la realitate. Petrecerile au fost o idee bună şi, tocmai de aceea, lumea abia aşteaptă să participe la aşa ceva. Mai dureroasă e partea cu organizarea. Şi cu strânsul după, dar asta e altă poveste.

Am abordat subiectul acesta, pentru că, acum câteva săptămâni, pe când mă relaxam la munte cu prietena mea, aceasta a decis că mă simţeam mult prea bine şi că ar trebui să fac ceva constructiv. Cum ar fi organizarea unei petreceri pentru ziua ei. Aveam 15 zile.

Am decis să întâmpin primele probleme cu lista invitaţilor. Dacă ar fi fost vorba de ziua mea, probabil aş fi telefonat scurt la trei-patru persoane şi cu asta, basta. Când i-am propus asta prietenei mele, m-a ignorat complet – ceea ce, bănuiesc, a fost un noroc. Am regândit problema şi, am decis că nişte mail-uri mai simandicoase ar trebui să fie în stare să aducă la petrecere în jur de douăzeci de invitaţi. Dar cine? Cum am zis, eu aveam în minte numai trei-patru persoane. Restul de unde sa-i iau?

Cu inima cât un purice, am deschis lista cu prietenii din mediul online. La început lucrurile au mers mai prost decât mă aşteptam. Toate numele de acolo nu făceau altceva decât să-mi aducă aminte de întâmplări pe care aş prefera să nu le fi avut niciodată. Apoi au urmat o serie de nume care nu aveau nicio relevanţă. Ştiam cum le cheamă pe cele cu care îţi petrece timpul liber prietena mea, dar niciun nume din lista de contacte nu-mi aducea aminte de ele. Deşi, trebuie să recunosc că „Frunzuliţă-ngălbenită” îmi aducea vag aminte de învăţătoarea din ciclul primar.

În fine, după câteva ore de patinat prin liste cu posibili candidaţi, cântărirea lor în raport cu sărbătorita, între ei şi, puţin şi cu mine, am sfârşit cu o listă de 24 de suflete care să-i ureze „La mulţi ani!” şi să-i mănânce tortul în câteva zile. Raportul băieţi-fete era de 11-13; mult mai bine decât mă aşteptasem. Norcul meu cu prietenia dintre cupluri!

Cu lista invitaţilor rezolvată, următorul pas a fost cumpărarea unui cadou. Spre groaza mea mi-am dat seama că nu mai aveam decât două zile până la marele eveniment. Fiind trecut prin multe, ştiu că e aproape imposibil să-i cumperi un cadou unei fete şi să te aştepţi să-i mai şi placă – mă refer să-i placă cu adevărat!

Parfumurile ieşeau automat din ecuaţie. Nu sunt genul de băiat care să poată distinge între un Davidoff şi un Oriflame. În plus, parfumurile au tedinţa să fie exagerat de scumpe pentru ce funcţie au. Hainele – de asemena, nu m-aş fi încumetat să risc. Chiar dacă, printr-un miracol aş fi nimerit culoarea potrivită, probabil că ar fi ceva de „sezonul trecut”. Aceeaşi poveste şi cu poşetele.

Am decis că o floare ar reprezenta o alegere bună. Fetelor le plac florile – aşa m-a învăţat tata. În plus, nu costă cât un elefant plutitor şi, ca bonus, arată şi miros destul de bine. Eram chiar mândru de alegerea mea. Dar apoi a trebuit frica să strice totul.

„Dacă a foat prea ieftin? Dacă nu-i place? Dacă nu miroase suficient de bine?” Şi tot aşa…

Cum timpul era pe terminate, în dimineaţa zilei cu pricina, am dat o fugă până la cel mai apropiat magazin de haine şi am riscat. Nu mulţi bani, ci o posibilă explozie din partea sărbătoritei.

Când am ajuns la petrecere, lista mea de invitaţi era deja la tomberon, semn că ajunseseră cu toţii. Tiptil, m-am dus să-i duc şi eu cadoul şi să-i fac urările ce se cuvin. Şi, în ciuda tuturor temerilor şi agitaţiei prin care trecusem în ultimele două săptămâni, mi-a mulţumit în acel mod drăgălaş în care cele două jumătăţi ale unui cuplu îţi mulţumesc unul altuia în asemenea ocazii.

Şi, încă o dată, iată cum mintea băiatului tinde să vadă pericolul acolo unde acesta nu are de ce exista şi cum, în numai câteva clipe, o fată îţi poate demonstra cât de puţin aşteaptă din partea ta şi cât de mult ţine la tine.

Ciprian Radu

Sursa foto: wikimedia.org

Taguri

Arhiva