Cele mai tari filme de propagandă (3) – Casablanca

Distribuie!

Săptămâna aceasta ne continuăm seria filmelor de propagandă cu un clasic din cinematografia americană, un film care explorează patriotismul din timpul războiului, libertatea şi egalitatea într-un mod original, cu intenţia de a modela percepţia despre război a oamenilor. Filmul nu este altul decât Casablanca, cunoscut pentru frumoasa şi trista poveste de dragoste, dar care, în fond, reprezintă un instrument de propagandă antifascistă, menit să susţină participarea Statelor Unite ale Americii în lupta pentru democraţie şi dreptate politică pe care gruparea Aliaţilor din cel de-al Doilea Război Mondial o ducea.

Implicarea Statelor Unite în război nu a fost pe placul americanilor, iar pentru a contracara această împotrivire, s-a format o serie de şase filme de propagandă sub titlul de Why We Fight. Acestea aveau drept scop ridicarea moralului cetăţenilor americani; filmele trebuia să glorifice stilul de viaţă american, să arate cu degetul inamicul, dar şi să mediteze asupra aliaţilor. Pe scurt (şi pe înţelesul tuturor), Casablanca a fost filmat pentru a ilustra America drept o lume utopică, o lume care reprezenta salvarea tuturor refugiaţilor sau a oamenilor neutri din punct de vedere politic. Nu ştiu cât de mult a reuşit acest lucru sau dacă este cineva care crede că acest lucru era adevărat chiar şi atunci, dar filmul a fost unul de mare succes, câştigând aproape un milion de dolari (ceea ce era o sumă imensă pentru anii ‘40).

Trecând la film, nu am de gând să fac un rezumat, presupunând fie că l-aţi văzut sau că sunteţi interesaţi de mesajul propagandistic al lui, dar voi puncta câteva dintre scenele care mi s-au părut simbolice. Ceea ce mi s-a părut întotdeauna interesant este diversitatea naţională şi culturală a actorilor, care, cu siguranţă şi-a pus amprenta asupra mesajului redat de film. Actorul care îl interpretează pe Rick (personajul principal), Humphrey Bogart, era american, Ingrid Bergman suedeză, iar ceilalţi erau germani, austrieci, britanici, refugiaţi francezi, canadieni, bulgari, ruşi, arabi, iar nu în cele din urmă, prietenul şi angajatul lui Rick, care a fost singurul actor de culoare din film.

Filmul începe cu o hartă care ne descrie traseul parcurs de cei care voiau să ajungă în Casablanca şi, implicit, în America. Casablanca este un oraş din Maroc, îmbâcsit cu nazişti, un loc în care „visul american” este tratat ca atare, ca un vis şi nimic mai mult. Traficul uman este la ordinea zilei aici, iar Rick’s Café Américain este locul perfect pentru aceste ilegalităţi. Rick, personajul principal, se prezintă ca o persoană neutră din punct de vedere politic, deşi, aşa cum vedem în scena cu interpretarea imnului francez, acesta este împotriva naziştilor. Eroul acţionează pe cont propriu, pretinde că nu-l interesează decât propria lui persoană („Nu-mi pun capul la înaintare pentru nimeni.”). O altă figură importantă în această poveste mi s-a părut Renault, căpitanul corupt din Casablanca, cel care îi ajută pe nazişti. De-a lungul filmului şi mai ales în scenele finale, acesta este pus între ciocan şi nicovală, neştiind de partea cui să rămână, a forţelor naziste sau a prietenului său, Rick.

Scena finală este, fără doar şi poate, de o sensibilitate şi de hotărâre politică uluitoare. Pe lângă scena despărţirii dintre Rick şi iubita sa, asistăm la crearea unui nou început, la renaşterea prieteniei dintre Rick şi Renault. Scena ne transmite, de asemenea, faptul că neutralitatea nu mai este o tactică bună nici pentru personajul principal, dar nici pentru America. Rick îşi sacrifică dragostea pentru o cauză mult mai mare, îmbrăţişând astfel mesajul propagandistic american: „Dorinţele personale trebuie să fie subordonate sarcinii de înfrângere a fascismului.”

În concluzie, putem spune că filmul imortalizează părerea Americii despre ea însăşi în anii ‘40, o părere naivă, după părerea mea, chiar aş putea spune, dar le şi oferă americanilor o mică speranţă într-o lume plină de violenţă. Ca şi Rick, şi noi putem pune patriotismul mai presus de nevoile personale, şi noi ne putem sacrifica sentimentele în numele libertăţii şi democraţiei. Întrebarea este, câţi oare vor să facă asta?

Bianca Mitrofan

Surse foto: wikimedia.org, totuldesprefilme.ro

Taguri

Arhiva

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*