„Evanghelia după Pilat”,  o frescă a îndoielii și credinței

Distribuie!

de Alex Szollo

Despre Iisus s-a scris poate mai mult decât despre orice alt personaj al istoriei umanității. Figura centrală a creștinismului, cel numit de toate confesiunile Fiul lui Dumnezeu, rămâne, după mai bine de două mii de ani, o personalitate remarcabilă. Unii  i Se închină cu devotament, alții Îi neagă existența, trecându-L  în categoria personajelor mitologice inventate de romani. Unii văd în El doar partea aceea divină, alții spun că partea umană este cea mai relevantă.

Mai există, însă, o categorie de oameni: care Îl caută. Îl caută dincolo de dogmele prestabilite ale feluritelor grupări religioase ce spun că vorbesc în numele Lui. Printre aceștia se numără și prozatorul, dramaturgul și filosoful belgian Eric-Emmanuel Schmitt,  autor al unui roman pe care-am avut ocazia să-l citesc chiar azi.

Romanul se intitulează  „Evanghelia după Pilat” și cred că este unul din cele mai complexe cărți de ficțiune scrise vreodată despre creștinism, prezentându-se ca o scriere în trei părți, fiecare cu miezul său. Laolaltă, alcătuiesc un tot care reprezintă o adăugire extrem de importantă la literatura spirituală a lumii.

Prima parte a romanului este confesiunea dinaintea condamnării la moarte a lui Iisus, aici numit Ieșua (apropierea de limba aramaică este marele plus de autenticitate vie a scriiturii), un om care, spre deosebire de alte scrieri de ficțiune cu subiect similar, nu știe, și nici nu află că este Fiul lui Dumnezeu. Hristosul lui Schmitt „pune prinsoare” că este Cel pe care iudeii Îl așteaptă să-i elibereze.  Avem de-a face în roman cu un Hristos covârșitor de uman, care, pentru a-L găsi pe Dumnezeu, coboară în Sine, în adâncurile ființei Sale, și iubește. Vedem un Mântuitor care crede că a crește înseamnă a te micșora, că suferința este cea care întărește sufletul omenesc, și că toți copiii pășesc prin viață crezându-se Dumnezeu, de neoprit, de neatins, nemuritori, pentru ca, odată cu maturitatea, să devină „ceva-care-nu-poate-să-nu-moară”. Miracolele Sale nu apar aici cu seninătatea suprafirească obișnuită în cazul altor opere care Îl descriu, ci izvorăsc din durerea și revolta unui om ce nu suportă să-Și vadă semenii suferind. Ieșua preferă religia inimii, nu pe cea a Legii, și se răzvrătește împotriva rigidității normelor religioase ale vremurilor sale.

Ceea ce poate părea controversat în romanul lui Schmitt este că nu Ioan Evanghelistul devine „apostolul iubit”, ci Iuda. Trădarea este, în viziunea autorului, doar un pretext prin care Ieșua Își îndeplinește menirea. Eu unul pot spune cu siguranță că aceasta este cartea care m-a convins că nu stă în puterea mea să-l judec pe Iscariotean, atâta timp cât a fost, cu siguranță, văzut drept demn să-L urmeze pe Învățătorul lui. De fapt, am impresia că intenția pe care o are partea narată de Ieșua - din roman - e aceea de a spune: „ Când ai îndoieli, iubește. Nu judeca, nu condamna, nu încerca să înțelegi. Iubește și te vei desăvârși”.

Profunzimii spirituale a lui Ieșua I se opune, în partea a doua a romanului, „Evanghelia după Pilat”, unde regăsim cinismul lui Ponțiu Pilat, guvernatorul roman. Un om la fel de copleșit de funcția sa de ocupant al unui teritoriu nesupus, cum este copleșit și Ieșua de harul Său, Pilat se trezește încercând să dezlege enigma dispariției trupului Aceluia care este văzut drept Fiul lui Dumnezeu. Firea analitică, logică și formulaică a lui Pilat nu poate să înțeleagă nimic despre „magul” pe care L-a condamnat la moarte. Situația lui este îngreunată și de faptul că soția sa,  Claudia, trebuie să îi fie recunoscătoare lui Ieșua, pentru că a vindecat-o de infertilitate doar stând de vorbă cu ea. Avem, astfel, o poveste despre deosebirea dintre religie și credință, un cald tribut adus nevoii omului de a crede, o meditație scurtă, dar profundă, despre omeneasca idee de îndoială.

În partea a treia, întâlnim un meta-text, o poveste a poveștii. Schmitt ne prezintă, cu multă candoare, peripețiile prin care a trecut cu acest roman. Cartea, rodul a șapte ani de scris, trăit, și visat, -a ajuns pe mâna unor hoți. Această ultimă parte poartă numele de „Jurnalul unui roman furat” și aduce niște argumente pentru existența și esența cărții. Schmitt, crescut de părinți atei, a ajuns să se declare creștin, după ce a supraviețuit unei nopți în deșert, fără mâncare și apă. Cum spune el însuși într-un interviu, a trebuit să se piardă pentru a se regăsi. De fapt, asta e și esența cărții, cred eu. Este o poveste despre un suflet pierdut și regăsit, care ajunge la nevoia de a accepta, de a îmbrățișa ceea ce nu a reușit să cuprindă cu mintea. A crede, în viziunea lui Schmitt, nu înseamnă deloc a ști, ci ține de interior, de spirit, credința fiind văzută drept ceva la fel de necesar ca și iubirea, care este, în fapt, miezul Creștinismului.

Dacă vreți o carte care să vă pună la încercare mintea și sufletul, să vă răscolească și să vă facă să gândiți, fără a încerca să vă bage nimic pe gât, citiți „Evanghelia după Pilat” a lui Eric-Emmanuel Schmitt. Unui cititor experimentat îi trebuie cam două ore să o citească. Dacă cititorul își păstrează mintea trează și inima deschisă, aceasta depășește condiția de „carte citită/de citit” și devine o „carte iubită/de iubit.”

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*