The Wednesday Music Spotlight: Necesitatea credinţei în nimic

Distribuie!

de Bogdan Minuţ

Optimismul şi pesimismul sunt două lucruri ce definesc fiinţa numită om. Este imposibil să fii în totalitate un susţinător al uneia dintre ele, cel puţin dacă vrei să ai puţină pertinenţă în discurs. Egotismul din a prefera ceva, fără a-i recunoaşte şi a-i studia opusul, este indubitabil. Dacă e să ne uităm uşor peste toate paradigmele care s-au dat pe toboganul istoriei observăm că majoritatea au pornit fie dintr-unul dintre cele două atribute amintite, fie din celălalt.

În melodia Closer to the Heart de pe albumul clasic din 1977 al celor de la Rush, A Farewell to Kings, visarea este la ea acasă. Însă această visare, odată cu acordurile placide ale chitării lui Alex Lifeson, îţi induce o stare extrem de plăcută de pace şi calm. Versurile vorbesc despre idealuri nobile, lăsând la o parte toată nebuloasa istoriei pătată de sânge, mizerie şi fum, invitând lumea la un trai mai apropiat de inimă. Este interesantă alăturarea verbelor în fiecare strofă: cei care deţin funcţii înalte sunt cei care trebuie să construiască matriţa (to mold) unei noi realităţi, fierarul şi artistul trebuie să-şi toarne creativitatea (to forge), filozofii şi plugarii să-şi cunoască locul şi să semene (to sow) o nouă mentalitate. Vocea înaltă a lui Geddy Lee este exact ceea ce avea nevoie o astfel de melodie care prin optimismul ei a devenit unul dintre imnurile neoficiale ale Canadei, fiind iubită atât de critici cât şi de oameni.

În opoziţie cu piesa acestui trio fenomenal, am decis să aduc un cântec al unui alt trio fenomenal, ELP sau Emerson, Lake and Palmer – poate vă mai amintiţi de ei, i-am menţionat aici. Începutul lung şi molcom al melodiei Black Moon, de pe albumul cu acelaşi nume din 1992, te introduce printr-un pian spart şi nişte sunete de fundal lugubre într-o nouă distopie orwelliană din lumea muzicii. Versurile exprimă frustrările omului gânditor, urban de secol douăzeci,

(Everyday I see a new cloud coming

There's one more hole in space

Everytime I walk across the street

I feel the gas blowing in my face)

după care se continuă cu o crtică a politicului ce domină pământul: „we never learn, even deserts burn” – aluzie clară la conflictele din orientul mijlociu, terminând prima strofă cu un pseudo-refren de un pesimism zdrobitor „They won’t do nothin’, `Till we reach high noon, Black Moon” – versuri care s-ar traduce aproximativ astfel: „N-au să facă nimic, Până n-ajungem la amiaza mare şi la o lună neagră”. Per total, un adevărat cântec depresiv, culminând cu versurile „ain’t nobody gonna walk on water, if it falls like acid rain” care într-un mod subtil afirmă că nu putem să aşteptăm un mântuitor care să meargă pe apă în contextul în care toată apa noastră a luat forma unei ploi acide. Toată senzaţia asta distopică este amplificată în melodie de sintetizatorul extrem de evident şi obsedant, o metaforă ascunsă a pericolelor artificialului.

Ce e totuşi de făcut? Să fim atât de lipsiţi de grijă şi să ne întâmpinăm soarta cu optimismul şi entuziasmul unui copil? Sau să ne angajăm într-o critică acidă a tot ceea ce ne înconjoară, cu speranţa unei avansări generale a umanităţii? Nici una, nici alta, zic eu. Cel mai bine pentru un om, în opinia mea – pentru că dacă nu v-aţi prins acesta nu este un articol conveţional (ce înseamnă articol convenţional?) –, este să experimenteze cu ambele tabere ale oricărui subiect – să urâm politicul, dar să sperăm pentru schimbări în bine prin politică, să credem în Dumnezeu, dar să ne convingem că nu există, să fim pesimişti printr-un optimism extrem şi totodată optimişti printr-un pesimism extrem şi să învăţăm să nu ne luăm singuri în serios, pentru a putea să nu fim siguri – un lucru perfect uman, de altfel – şi să nu credem în nimic.

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*