Eurovision 2014: To beard or not to beard?

Distribuie!

de Ruxandra Ioanita Avram

Sâmbătă seara, mare parte din locuitorii Europei au urmărit concursul internațional de muzică Eurovision, sperând ca țara lor să iasă învingătoare. Asta am făcut și eu. În fiecare an, în perioada asta, deschid televizorul și am parte de entertainment: suspans, spectacol, politică și muzică de calitate. În fiecare an am descoperit la Eurovision cel puțin o piesă care m-a dat pe spate și pe care am ascultat-o mult timp după concurs. La urma urmei, ăsta-i chiar unul dintre scopurile concursului: schimbul cultural între statele Europei.

Surpriza acestei ediții: Câștigătoarea a fost Conchita Wurst, transsexualul care a reprezentat Austria. Părerea mea: Conchita a fost o prezență curajoasă, dar... dubioasă. Și-a câștigat la mustață (!). E dovada vie că un bărbat poate arăta bine în rochie. Mă rog, aproape bine. Știu, sună superficial, dar a primit o bilă neagră din partea publicului din cauza... bărbii foarte masculine. Și-s de acord. Spuneți-mi încuiată, dar... Nu mă deranjează că-i transsexual, ci că arată ca un hibrid.  Publicul primește un pachet alcătuit din voce, prezență scenică și... aspect. În cazul ăsta, aspectul e... ciudat. Conchita arată ca o femeie cu exces de testosteron. Doamne-ajută să nu fie luată de-acum încolo drept exemplu pozitiv. Nu faptul că-i transsexual a ajutat-o. Cum se face că al nostru Cezar Ouatu n-a obținut un loc fruntaș în 2013? Doar a fost și el susținut de comunitatea gay. Cred că barba i-a servit Conchitei drept talisman norocos.

Piesa îmi place. Prima dată când am auzit-o n-am știut cine o cântă, deci am putut fi obiectivă. Clar, sună a James Bond. Și mi-a amintit de Skyfall, piesa lui Adele, fără să fie plagiat. Conchita are o voce puternică, ce pune în valoare piesa. M-a impresionat și mesajul. La prima audiție, ai impresia că ți se mărturisește cum o dezamăgire în dragoste te poate face mai puternic. Trebuie să recunosc, mi se poarte foarte interesantă analogia între Conchita Wurst și Phoenix. Phoenixul era considerat în mitologia greacă o pasăre fără sex, unica din specia sa, cu o longevitate extraordinară și cu abilitatea de a renaște din propria cenușă. Din moment ce Conchita s-a asociat cu phoenixul, mi-am dat seama ca mesajul pe care vrea să-l transmită e mult mai... personal: își recunoaște cu mândrie unicitatea și puterea, fără a se lăsa doborât/ă (nici nu mai știu cum să-i zic!) de prejudecățile europenilor.

Deși Eurovisionul s-a vrut a fi un liant între țările Europei, un eveniment ce promovează pacea și diversitatea culturală, evenimentele recente din sfera politică și-au pus amprenta asupra ediției din acest an. Tensiunea dintre Rusia și Ucraina s-a resimțit din plin. Surorile Tolmachevy, reprezentantele Rusiei, au fost huiduite de către public atât în semifinale, cât și în marea finală. Nu-s de acord cu acțiunile Rusiei din ultima perioadă, dar nici cu acest gest. Dacă l-ar fi huiduit pe Putin, da, aș fi înțeles. Dar cele două surori nu-s implicate în conflictul dintre Rusia și Ucraina, n-au ocupat ele Crimeea. Singura lor vină a fost că-s rusoaice și că au fost alese să-și reprezinte țara în cadrul acestui concurs. Culmea, Ucraina (mai degrabă minoritatea rusă din Ucraina) a dat puncte Rusiei, dar rusnacii nu le-au întors favorul.

Totuși, ucrainenii și rușii ne-au luat-o înainte, clasându-se pe locul 6, respectiv 7. Noi am sfârșit previzibil, pe poziția a douăsprezecea (culmea, în a doua semifinală România a ocupat poziția secundă). Orice piesă am avea, oricât de spectaculoasă ar fi punerea ei în scenă, tot fuge topul de noi. Deh, votare geopolitică...

Sincer, mi-a plăcut piesa României. Paul Seling și Ovi aveau deja experiența Eurovisionului din 2010, când piesa lor, „Playin’ with fire” s-a clasat pe locul 3. După Eurovision 2010, Paula Seling și Ovi au devenit populari în Europa. Amândoi sunt talentați și charismatici; există voci ce susțin că de fapt piesa lor trebuia să câștige concursul, însă acest lucru nu s-a întâmplat din considerente politice (Te pui cu nemții?). Piesa de anul ăsta e antrenantă, energică.  Mulți s-au întrebat: „Ce e acel miracol despre care tot cântă oamenii ăștia?”. Miracolul e un sentiment – iubirea. Minunea e dragostea pentru muzică, pentru public. Magia s-a întâmplat pe scena Eurovision.

Sunt doar câteva aspecte pe care nu le-am agreat sau pe care poate nu le-am înțeles:

-          Spre deosebire de Eurovision 2010, Paula și Ovi n-au mai avut aceeași chimie, aceeași „scânteie” pe scenă. I-am simțit oarecum distanți, iar gesturile de apropiere de pe scenă mi s-au părut puțin forțate. Atmosfera din 2010 a fost total diferită: relaxată, jucăușă chiar. Acel mic „duel” muzical mi-a plăcut la nebunie. Mă încântă ambele piese, dar... Dacă ar trebui să aleg între „Playing with fire” și „Miracle”, aș alege prima variantă.

-          Nu înțeleg rostul pianului circular. Ce-a căutat pe scenă? Sunetul pianului era înregistrat pe negativ, din câte mi-am dat seama. Pianul dublu, transparent, din 2010 era o parte esențială a show-ului. Cel de anul ăsta pare doar un subterfugiu pentru Ovi, ca să nu stea degeaba în timp ce Paula Seling ridică acele note imposibil de înalte.

În rest, mi-a plăcut. Eu tot cred că am fi meritat o poziție mai înaltă în clasament. Spre deosebire de anul trecut, când ne-au miluit doar cu 10 punte, anul ăsta domnii moldoveni ne-a copleșit cu generozitatea lor, oferindu-ne punctajul maxim. Austriecii au făcut schimb de puncte cu noi (8 le-am luat, 8 le-am dat). Tot cu câte 8 puncte ne-am ales și din partea spaniololor, israelienilor și maltezilor. Mii de mulțumiri!

Per total, mă declar mulțumită de Eurovision 2014. Dacă mi-ar fi plăcut fiecare aspect, probabil m-aș fi plictisit de moarte și-aș fi adormit în fotoliu. Originalitatea pieselor s-a îmbinat armonios cu influențe regăsite anterior în sfera muzicii internaționale (o piesă din Austria cu iz de James Bond, un Bruno Mars danez, o Shakira albaneză, un Robin Thicke bielorus). Am vărsat două-trei lacrimi pentru sora Moldova; „Sufletul sălbatic” n-a intrat în marea finală. La fel și pentru Israel – m-am îndrăgostit iremediabil de piesa lui Mei Finegold. Și pentru România, la final. Respect pentru Paula și Ovi! Sunt artiști compleți, ne-au dovedit-o. Bieții francezi, tot tânjind după mustață, au ajuns pe penultimul loc. Conchita le râde-n nas.

O să mă uit la Eurovision și la anul. Just for fun.

Sursa foto: Wikimedia.org

Taguri

Arhiva

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*