de Alexandra Nadane
Nu sunt specialist în istorie, dar discuțiile acide din ultima vreme în privința predării religiei în școală și eforturile unor ONG-uri de a interzice educația religioasă m-au determinat să dau câteva pagini în urmă din cartea timpului și să vă invit să citim împreună câteva paragrafe referitoare la libertatea religioasă în URSS.
Știți, URSS a fost o țară mare, cea mai mare, puternică, cea mai puternică, liberă, cea mai liberă, care din 1945 până în 1989 ne-a fost sora mai mare. În Constituția URSS exista un articol, articolul 52, care oferea tuturor cetățenilor sovietici libertatea de a practica o religie sau de a se considera atei. Cu toate că dreptul la libertatea religioasă era garantat de Constituție, aplicarea acestuia se făcea cu dublu standard: pe de o parte li se interzicea cetățenilor credincioși dreptul de a-și afirma convingerile religioase în societate, iar pe de altă parte ateismul era încurajat și promovat fără nicio restricție prin toate mijloacele de care dispunea statul. Ziarul tineretului comunist avea un tiraj de milioane de exemplare, fiind subvenționat de către stat.
Ca urmare a scoaterii religiei din tot ce însemna viață publică, au apărut o serie de constrângeri și interdicții pentru credincioși. De exemplu, deși URSS era stat laic, trebuia ca Botezul, Căsătoria sau slujba religioasă a înmormântării să fie înregistrate la Miliție (Poliția de atunci), care trebuia să cunoască numele celor implicați. Fără să fie prevăzut în vreun act normativ, membrii de partid, cei din armată, miliție, servicii secrete, diplomații, toate persoanele cu funcții de conducere, profesorii, intelectualii cu vizibilitate publică, specialiștii din anumite domenii nu aveau voie să participe la slujbe religioase, să se căsătorească religios sau să boteze, iar, în cazul în care nu țineau cont de aceste restricții, erau amenințați sau chiar destituiți din funcții. Cu toate acestea, nu puține erau cazurile în care astfel de oameni se căsătoreau sau se botezau în secret.
În privința predării educației religioase în școală, era valabil același paradox al dublului standard: orice persoană care se ocupa de educația religioasă a minorilor era urmărită în justiție, în timp ce orele de educație ateistă pentru elevi și cursurile similare pentru studenți și cei din câmpul muncii erau obligatorii.
Pentru a exemplifica mai bine consecințele acestei abordări, scriitorul Sergiu Grossu redă un fragment din scrisoarea pe care o mamă din Minsk a trimis-o Organizației Națiunilor Unite și patriarhilor Ierusalimului, Constantinopolului și Antiohiei, ca urmare a interzicerii participării minorilor la viața religioasă. Printre altele, mama se plânge de presiunile făcute asupra ei pentru a nu-și educa copiii în spiritul religios: „Odată, directoarea Şcolii nr. 18, Orlova, m-a convocat în legătură cu plângerile vecinilor mei şi mi-a repetat că nu mai trebuia să-mi duc copiii la biserică. […] M-au întrebat pentru ce îmi duc copiii la biserică, pentru care motiv poartă cruciuliţe pe piept şi cum îmi permit să-i educ în spirit creştin. […] Mi-au mai declarat că îmi vor lua copiii şi îi vor plasa într-un internat unde să primească o educaţie corectă…”.
Amenințarea care i-a fost adresată mamei o auzim și azi, nu atât de explicit și răspicat spusă, deși în Vestul sălbatic al blogurilor ea e prezentă ad litteram. Implicit, toată presiunea pentru eliminarea educației religioase din școală reprezintă interzicerea dreptului părinților de a-și educa copiii conform principiilor de viață pe care le împărtășesc. Pentru că părinții sunt cei care decid dacă copiii lor vor face sau nu religie. Să fim clari, nu este vorba despre principii antisociale, ci de principii recunoscute de stat odată cu recunoașterea legalității cultului respectiv – atunci și acum, o serie de culte sunt recunoscute de stat, adică au dreptul să fie practicate, după ce fac dovada că nu contravin legilor de stat.
Suprimarea ori restrângerea dreptului la educație religioasă nu a fost ceva aflat la periferia regimului comunist. De la începutul instaurării lui și până în ziua căderii, comunismul a folosit orice mijloc pentru a-i îndepărta pe copii de credință. Nu a reușit, dar cei care nu răsfoiesc paginile trecutului vor să încerce din nou acest gest. Nu vor reinstaurarea comunismului, evident, dar rezultatul reușitei nu ar fi altul decât distrugerea unei componente a libertății omului.
[…] Citeşte restul articolului pe GEN90 […]