Notă: Acest articol a fost scris înaintea Referendumului din a.c., însă este interesat de analizat și comparat cu ceea ce se întâmplă acum.
Adevărul e undeva la mijloc. De fapt, e mereu la mijloc, dar nu suntem capabili întotdeauna să ne dăm seama unde să-l găsim. De aceea, apelăm la sondaje, procente şi ştampile aplicate aiurea ca să ne exercităm dreptul de vot. Pentru schimbare! Trece vara şi odată cu ea şi ignoranţa unor buzunare ce stau şi cerşesc după un dram de monezi, de atenţie, şi mai ales de încredere. De la filantropia de pe stradă (într-un film se spunea că mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte), până la afişele electorale care îmi invadează orizontul de fiecare dată când îmi găsesc timp liber să mai cercetez împrejurimile. Să te protejezi de ea e greu, e imposibil: niciun balon de sticlă nu mai are vreun efect. Sunt totuşi oameni care pot: masca pe care fiecare dintre noi o joacă, cu mai multă sau mai puţină măiestrie, îi ajută. Aşa se face istoria. Dintr-o sumă de măşti, frumos pictate, frumos jucate, dar nu şi frumos aplicate. Politica e fascinantă în ideologie, dar se răsfrânge într-o mentalitate de Bulă, aplicată după propria foame.
Uităm trecutul şi pentru asta suntem condamnaţi să-l repetăm la fiecare cinci ani. De cele mai multe ori, trecutul poate fi şters cu buretele: regretul, tăgada sau uitarea o pot face oricând. Dar iată, fotografiile! Ele ne mai întorc timpul înapoi, însă doar pentru o clipă, cât se focalizează imaginea. Problema se pune atunci când nu mai eşti capabil să renunţi la ele şi rămâi ancorat în iluzia că mai poţi întoarce timpul… şi bineţea „vremurilor de mult apuse”! Sau masa, casa şi serviciul care fac cât o viaţă de om. Sau iluzia unei demnităţi cumpărate cu subsemnatul şi a unei libertăţi dictate de partid. Bucureştiul e plin de lichele care au fost o viaţă linge-blide după turnătorii şi mârlănii spuse mişeleşte la telefon, după ce se stingea becul. Ei îmi vorbesc mie de exercitarea dreptului la vot, de datoria pe care o am faţă de ei pe a căror nume „trebuie” să-mi pun ştampila? Nu există „nu am avut de ales”. Ba da, avem ce alege, dar alegem prost pentru că puterea poporului se rezumă, majoritar, la pântece înfometate de huzurul tranziţiei. În zadar strigă Munch, că mulţimea îl acoperă!
Folcloristic, se ştie că alegerile ne definesc pe noi ca oameni, societate şi cultură. Şi atunci, ce ne dorim? Ani mulţi în viaţă sau viaţă multă în anii pe care îi avem? Imaginea de sine ne domină, iar ignoranţa ne scufundă. Alegem să trăim protocolar, pentru că Occidentul ne îngroapă în clişee telenovelistice, uităm ce ne dorim, ne plângem de neajunsuri, dar ne risipim în ajun de sărbătoare cu produse la promoţie (cumpărate în caz de nevoie). Sau ne pierdem în detalii electorale, când ne sunt vândute, din bani publici, poveşti despre viitoarea evoluţie a urbei, sub coordonarea unuia şi al altuia. Mai ţineţi minte acea mână întinsă, despre care am precizat câteva rânduri mai sus? E un déjà-vu pre-decembrist îngrozitor, de care sunt complet scârbită: de oameni care nu se pot ridica fără a călca pe cadavre şi împrăştiind noroi, de mizerii susţinute de diverşi inşi cu o educaţie mediocră, de orgolii sufocante şi “talente” promovate excesiv.
Indiscutabil, şi media a devenit o mănuşă uşor şi elegant de ghidat, sub masca donaţiilor şi a sponsorizărilor din stânga şi din dreapta. Democraticul „Yes, we can!” a devenit autohtonul „Da, să trăiţi!”. România încă se luptă cu o mentalitate de Gogâie, pentru care orice funcţie publică reprezintă o şefie peste comiţii şi comitete, o altă formă dictatorială de a stabili, aproape instinctual, împărţirea caşcavalului pe care, în copilărie, se luptau Tom şi Jerry. Domnule Nae, unde mai eşti acum să proclami democraţia sistemului? Caţaveicile s-au demodat, dar modelul a fost preluat cu succes de oameni. Măşti, zâmbete pentru cameră şi înţepături veninoase, toate acestea sunt metehnele timpului meu, cu sau fără voia mea.
Dacă Dorian Grey ar fi murit odată cu tabloul său, atunci societatea noastră ar mai putea avea leac. Dar cum cercetătorii patriei se şcolesc în străinatate şi frumuseţea wildeiana a căpătat conturul unui portofel cât mai bogat, permiteţi-mi să mă retrag în scepticism. E frumos afară, alegerile au trecut şi majoritatea a decis: peste patru ani vom alege mai bine!
Ana-Maria Mironică
