Tinerii ar trebui să voteze. Dar cu cine? (Partea I)

Distribuie!

de Ioana Tomescu

Am 24 de ani şi două mari plăceri în viaţă: politica şi Pink Floyd. Nu neapărat în această ordine. O să vorbesc doar de prima, deoarece, spre deosebire de cealaltă, îmi dă cele mai mari dureri de cap, fapt ce mă îndreptăţeşte să o ridic la rangul de „plăcere masochistă”. Poate voi vorbi şi despre a două, dar cu altă ocazie.

Interesul pentru politică mi s-a năzărit undeva prin anul 2009, la vârsta de 19 ani, în timpul campaniei electorale pentru alegerile europarlamentare. S-a întâmplat ca într-o zi, la liceu fiind, să fiu abordată împreună cu un coleg de un nene, coborât dintr-o Dacie, care ne-a rugat să venim „să-l ajutăm cu ceva”. S-a dus apoi la portbagajul mașinii şi a scos din el două pungi cu sigla PNG pe ele (aka partidul lui Gigi Becali, 2009 fiind anul în care a candidat pentru europarlamentare) şi în care erau îndesate cred că toate dulciurile pe care le-a putut găsi în Mega Image. Mesajul era evident: „Luaţi ceva pentru diabet, dar votaţi-l şi pe Jiji”. Colegul meu a luat punga, eu am refuzat, invocând faptul că mai bine fac foamea, decât să-i votez partidul (ok, poate mă luase puţin valul, dar măcar am fost fermă). În aceea zi, mi-am promis că nu o să mă duc niciodată la vot, în semn de protest pentru acea tentativă de mită electorală. M-am ţinut atât de bine de cuvânt, încât la câteva luni distanţă, m-am trezit în cabina de vot, punând ştampila pentru viitorul preşedinte şi pentru Parlamentul spartan de 300 de capete prost luminate. De atunci, votez constant, la fiecare scrutin şi dau vina pentru această schimbare de mentalitate pe o maturizare total neprevăzută care s-a produs în decurs de doar 4-5 luni.

Sunt întrebată aproape mereu de ce votez şi de fiecare dată gasesc motive precum: „Este dreptul meu. Dacă îl am, de ce să nu mi-l exercit?” sau „Nu vreau să-i las pe alţii să decidă pentru mine”. Apoi primesc întrebarea: „Bun, dar ai cu cine să votezi?”. Şi atunci mă loveşte. Adevărul e că am votat mereu diferit, când cu stânga, când cu dreapta (şi nu mă refer la mâna în care ţineam ştampila) şi doar o singură dată am fost atât de supărată, încât am votat şi cu stânga, şi cu dreapta (şi da, aici mă refer la mâna în care ţineam ştampila). Din punctul meu de vedere, un om ar trebui să voteze acel politician sau acel partid despre care crede că îi reprezintă cel mai bine propriile interese. De exemplu, o femeie ar fi înclinată să pună ştampila pe acela sau aceia care îi asigură cel mai mult respectarea drepturilor, care garantează măsuri pentru combaterea violenţei domestice, pentru integrarea femeii pe piaţa muncii după concediul de maternitate etc. Pe acelaşi principiu, cred că o persoană de vârsta mea ar trebui să voteze cu acela sau aceia care, de exemplu, iau măsuri pentru reducerea şomajului, pentru integrarea pe piaţa muncii după terminarea facultăţii, pentru crearea unui sistem educaţional performant etc. (Repet, acestea sunt doar nişte exemple. Fiecare poate găsi propriile motive pentru care ar putea să voteze un anumit politician sau un anumit partid).

Problema apare atunci când nu găseşti un politician sau un partid care să-ţi reprezinte cel mai bine interesele, astfel că ajungi să fii lovit constant de sindromul „cetăţeanului turmentat”, care mă afectează şi pe mine la fiecare scrutin. Te uiţi la deciziile politice care au fost luate în ultimii ani în favoarea tinerilor, la promisiunile viabile care sunt făcute în continuare şi ajungi la trista concluzie că îţi sunt suficiente degetele de la o mână pentru a le număra (sau, cu maximă indulgenţă, degetele de la o mână plus încă două-trei de la cealaltă). O să dau un singur exemplu. O lege dată în martie 2014 le garantează primarilor salarii mai mari începând cu 1 iulie a.c. Pe de altă parte, se refuză de câţiva ani mărirea alocaţiei şcolare, care are aceeaşi valoare încă din anul 2009, adică 42 de lei (asta după ce, în 2009, într-un atac sever de bunăvoinţă, au hotărât să o mărească de la 40 de lei). Cu toate acestea, de 1 iunie a.c., Parlamentul şi-a deschis porţile pentru a-i primi în vizită pe elevi, care au fost numiţi viitorul acestei ţări, de către şeful Camerei Deputaţilor, Valeriu Zgonea (adică ăla care s-a tras în poză cu Roger Waters, vara trecută, dacă tot am zis şi de Pink Floyd la început).

Văzând lipsa de interes a clasei politice pentru generaţia tânără, încep să mă mir din ce în ce mai puţin de interesul scăzut al tinerilor faţă de procesul de votare şi de statisticile care arată că cei mai activi votanţi au cel puţin 50 de ani. Şi probabil ar trebui să mă obişnuiesc cu faptul că ori de câte ori voi intra într-o secţie de votare, toate persoanele de vârsta a treia care îmi ies în cale se vor uita la mine ca la izgonirea lui Lucifer din Rai.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Taguri

Arhiva

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*