Ieri am împlinit un an de când ne-am căsătorit. Aș fi vrut să fac cumva pentru a face ziua asta mai specială. Am căutat un cadou, m-am învârtit câteva zile după o idee și … nimic. Nu mi-a răsărit nimic în minte pentru a-i putea arăta omului de lângă mine că 27 aprilie nu e o zi ca oricare alta.
Totul până când, prin vidul ideatic și-a făcut loc resemnarea absolută, dar eliberatoare. Nu voi cumpăra niciun cadou, nu voi marca această zi în niciun fel comercial, dar o voi celebra scriind. Azi voi scrie despre chemarea întru existență a unei emoții căreia oamenii îi spun dragoste, dar care adeseori e prinsă și trecută prin filtrul rațiunii, sărăcindu-i-se astfel întreaga esență.
E ceva în natura umană care îndeamnă la permanenta conceptualizare și sistematizare a simbolurilor, la codificarea și reprezentarea sub o formă sau alta a tuturor emoțiilor și experiențelor subiective. Poate un sistem de ghidaj, de supraviețuire, de recunoaștere și orientare în spațiu și timp. Un ansamblu de reprezentări transmise din tată în fiu și interiorizat până la credința absolută și uitarea faptului că el nu există ca o realitate în sine, ci doar ca un instrument în mâinile ființei umane. Iar cum aceste reprezentări au fost exersate până la nivel de artă, oamenii au uitat cumva că dragostea în sine nu există, că acest simbol nu reprezintă decât instrumentul pe care omul, asemeni maestrului violonist, îl folosește pentru a chema întru existență melodioasa emoție a ființei sale.
Ieri am împlinit un an de când ne-am căsătorit și cel mai mare tribut pe care i-l aduc dragostei este recunoașterea faptului că ea nu există. Doar astfel dragostea devine liberă și autentică, deși zi de zi o facem prizoniera noastră, neștiind astfel că fiecare lanț al reprezentării noastre despre ea devine închisoarea propriei gândiri.
Dragostea hollywoodiană, dragostea din povești, dragostea cu inel cu diamant, dragostea care durează trei ani, dragostea jurată etern, dragostea lui 14 februarie sau a Dragobetelor și dragostea celebrată riguros după șabloane, la împlinirea fiecărui an de căsnicie, nu există.
Există, însă, oameni și emoții și închisori mentale riguros construite în timp, care sapă ușor groapa propriei nefericiri. Nefericirea în dragoste, cred eu, vine din credința în tiparele sociale perpetuate de-a lungul timpului, însă pe care nimeni nu le mai pune la îndoială.
Basmele, filmele, poveștile nemuritoare cu regi și regine care s-au iubit fericiți până la adânci bătrâneți și adeseori chiar și într-o fictivă viață viitoare, sunt o potențială sursă a nefericirii pentru multe femei și principala capcană a ideii de dragoste. Așteptarea prințului, a perfecțiunii încarnate și proiecția unor fantasme mentale construite cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă ne îndepărtează din ce în ce mai mult de emoția pe care ne place să o numim dragoste.
Tind să cred că adeseori oamenii nu caută dragostea, căci ei sunt profund îndrăgostiți de ideea de dragoste în sine și de veșnicia ei. Doar aceasta animă basmele nemuritoare și certitudinile. Doar ideea de dragoste pare să reziste cu adevărat.
De ce nu și dragostea în sine? Pentru că, în realitate, nimeni nu poate spune ce e ea. Fiecare îți va spune ce este dragostea pentru el. Fiecare îți va spune ce a auzit despre dragoste sau ce a simțit el în presupusele momente ale îndrăgostirii. Cert e că nimeni nu va putea vorbi despre dragoste punându-se pe sine între paranteze. Asta pentru că dragostea în sine nu există. Nu în afara omului, a maestrului îndrăgostit.
Îmi place să asemăn omul care iubește, unui muzician pasionat. Iar dacă obiectul pasiunii maestrului devine instrumentul în sine, melodia sa e în pericol să dispară, pentru că muzica aceasta a iubirii e chiar el. Așa și omului îndrăgostit de însăși ideea de dragoste îi devine străină melodia propriei iubiri.
Ieri am împlinit un an de căsnicie și nu, nu este o zi diferită, nu ți-am luat un cadou și nici nu îți voi spune cât de important e. Asta pentru că dragostea în sine nu există.
Ei spun că dragostea durează trei ani. Eu spun că dragoste sunt în fiecare zi.
Ei spun că dragostea dispare. Eu spun că dragostea nu are timp.
Ei spun cât de mult pot iubi. Eu spun că nu știu cât de mult pot fi.
Cu toții spunem „te iubesc”, dar niciodată „sunt iubire”. Adeseori, folosim prea multe cuvinte pentru a reprezenta dragostea, deși prea puține ne sunt de folos. Căci dragostea adevărată e cea liberă de formă și de expresie, nu cade pradă stereotipurilor, calendarelor și nici rațiunii pătrunzătoare. Dragostea adevărată suntem chiar noi, cântecul emoției și flacăra ce arde, în fața cărora pălesc celebrările formale pentru că ea însăși reprezintă adevărata celebrare a fiecărei vieți.
Sursa foto: Wikimedia.org
