de Alexandra Bogza. Foto: Tudor Vintiloiu
Alexandra Bogza: De ce fotojurnalism şi de câţi ani îl practici?
Tudor Vintiloiu: Fotojurnalismul l-am ales dintr-o întâmplare: eram în primul an de facultate şi trebuia să facem practică într-o redacţie. Eu m-am dus la ziarul Cotidianul şi m-au întrebat la ce departament vreau să fac practica. Atunci a fost prima dată când m-am gândit la fotojurnalism. Se fac 13 ani de atunci.
Alexandra Bogza: Cum priveşti fotojurnalismul, aflându-te în spatele aparatului foto de atâţia ani?
Tudor Vintiloiu: Este un instrument foarte puternic când e făcut bine. Poate mişca mult mai mult decât o pot face cuvintele pentru că are capacitatea de a transmite nu doar informaţii, ci şi stări.. ceea ce e extraordinar, când se întâmplă.
Alexandra Bogza: Am văzut că tu îl foloseşti şi pentru a spune poveşti. Sunt curioasă… cum îţi alegi subiecte, poveştile, personajele din povestea ta etc.?
Tudor Vintiloiu: Orice jurnalist, în adâncul său, este mânat de o curiozitate cultivată. La fel şi cu fotojurnaliştii. Eu îmi aleg subiectele din zonele care ma interesează pe mine personal. Este încercarea mea de a-mi satisface nişte curiozităţi sau de a răspunde la nişte întrebări.
Alexandra Bogza: Da, dar, ca jurnalist, foloseşti cuvinte, iar tu trebuie să mânuieşti ceva mai personal: imaginea persoanelor pe care le surprinzi. Din perspectiva asta, care a fost cel mai mare hop când ai interacţional cu oamenii, fie ei din ţară sau de peste graniţe?
Tudor Vintiloiu: Asta e uşor; cel mai greu este să îi faci pe oameni să se simtă în largul lor când sunt fotografiaţi. Nu doar observaţi, cum se întâmplă când e vorba de jurnalismul scris, ci imortalizaţi în acele ipostaze care îi definesc. Este o chestie de timp şi de incredere până când o persoană îţi dă voie să-l fotografiezi, şi când zic asta, nu ma refer doar la permisiune, ci la acordarea încrederii depline. Ar mai fi de zis aici, dar esenţa asta este: timp şi construirea unei relaţii cu cel fotografiat; relaţie ce poate fi şi un schimb de priviri, câteodată.
Alexandra Bogza: Şi procesul acesta de încredere deplină… cum ai reuşit să îl obţii în cu totul alt mediu cultural (în Somalia, de exemplu)?
Tudor Vintiloiu: Evident că e puţin mai greu. Îţi trebuie un grad mare de empatie să te poţi pune în locul oamenilor pe care îi fotografiezi şi să ştii cum să nu îi jigneşti sau stânjeneşti. Dar cu un zâmbet şi cu o atitudine deschisă şi prietenoasă, ajungi foarte departe. Ajută şi faptul că sunt şi ei la fel de curioşi la adresa ta, cum eşti tu la adresa lor.
Alexandra Bogza: Apropo de construirea de relaţii, care a fost cea mai şocantă, frumoasă şi interesantă relaţie la care ai reuşit să pui bazele?
Tudor Vintiloiu: La şocantă şi fragilă ar trebui să fie relaţia cu Huaorani din Ecuador – un trib destul de izolat şi fizic si cultural. Faptul că am stat cu ei timp de o săptâmană mi-a îngăduit să construiesc o relaţie foarte specială. Dar mai e un personaj care mi-a rămas în inimă: Tamango. Am reuşit într-un timp foarte scurt să leg o prietenie foarte dragă cu el şi cu familia lui. Dar sunt mai mulţi.
Alexandra Bogza: Vreun moment-cheie sau doar deschiderea şi curiozitatea de care îmi povesteai?
Tudor Vintiloiu: Toţi sunt speciali în felul lor pentru că mi-au dat voie să mă apropii de ei. Nu aş zice că sunt momente-cheie; trebuie doar să fii atent şi să întelegi persoana, să fii foarte atent.
Alexandra Bogza: De ce ai ales Letea? Sau de ce închisoarea din Tg. Jiu?
Tudor Vintiloiu: Letea, din curiozitate. Am vrut să văd cum trăiesc oamenii acolo. La Tg. Jiu am fost pentru un material în Cotidianul, deci curiozitatea altora, nu neapărat a mea.
Alexandra Bogza: Ai lucrat şi ca fotograf de publicaţie şi ca freelancer. Îmi spui câte ceva despre ce înseamnă să lucrezi pt. curiozitatea cuiva vs. să lucrezi pt. curiozitatea ta?
Tudor Vintiloiu: Când lucrezi pentru curiozitatea ta eşti mult mai implicat, dai tot ce poţi pentru că e o chestie personală; e a ta – totul, de la idee până la execuţie, e la tine. Când rolul tău e să dai o voce unor oameni, există o responsabilitate mai mare. Atunci depinde de tine să faci auzit mesajul lor. Când lucrezi pentru curiozitatea altora, singurul avantaj este că cel puţin ştii că vei fi plătit.
Alexandra Bogza: Accesul/trecerea în anumite locuri sau zone nu mai e şi el un avantaj?
Tudor Vintiloiu: Accesul într-un anumit spatiu, da, e mai ușor de obținut când ai în spate o instituție media, în special una recunoscută. Dar accesul personal, la nivel de individ, se obține la fel de greu.
Alexandra Bogza: Cum arată procesul de creaţie când eşti angajat de o instituţie media, este simplu?
Tudor Vintiloiu: Simplu nu; doar pentru ca ești îndrumat într-o direcție nu face lucrurile mai simple.
Alexandra Bogza: Esquire, Income, Cotidianul etc., ce bariere sau limite îţi impun în material – cadru, culori etc.?
Tudor Vintiloiu: Nu, nu ai cum să ai limitări din astea înainte să faci materialul. Tu faci ce știi și ce poți și pe urmă se aleg fotografiile (din păcate) nu în funcție de valoarea lor estetică și narativă, ci în funcție de layout. Se întâmplă și asta.
Alexandra Bogza: Există o abordare diferită pentru fotografia de presă destinată printului, respectiv digitalului?
Tudor Vintiloiu: Nu. Așa cum spuneam mai sus, nu trebuie să te limitezi a priori. Eu, de exemplu, de când lucrez foarte rar pentru print, am observat că nu mai fac fotografii verticale. Nu mi-au plăcut niciodata, dar în print îșii aveau rostul.
Alexandra Bogza: Aş vrea să te întreb un pic şi de partea de post-procesare. Tu, personal, cum o valorizezi? Când e prea multă sau schimbă în mod fundamental informaţia conţinută de fotografia originală? Mai bine fără sau nu?Tudor Vintiloiu: În fotojurnalism, post-procesarea imaginilor are niște limite destul de clare. Nu ai voie să modifici nimic, să intervii asupra realității; doar corecții de tonuri, contrast, luminozitate și cam atât. Ce e peste asta nu se mai numește fotojurnalism.
Alexandra Bogza: Pe unde trebuie să stea tinerii care vor să intre în branşă (mă refer aici la site-uri, grupuri pe fb., comunităţi online şi offline etc.)?
Tudor Vintiloiu: Cei care vor să intre în branșă, nu trebuie să stea (prea mult) pe Facebook. Trebuie să lucreze şi să lucreze mult.
Alexandra Bogza: Cum vezi tu viitorul şi importanţa fotojurnalismului la noi şi în general?
Tudor Vintiloiu: La noi… nu știu. Nu vreau să par fatalist, așa că nu mă pronunț. Fotojurnalismul nou, adică ăsta care nu mai e pe print, se zbate încă să își găsească o formulă economică viabilă, dar, la nivel de conținut, lucrurile stau mai bine ca niciodată. Așa că sunt optimist că se va intra într-o normalitate; probabil că această normalitate va fi diferită de felul cum au stat lucrurile până la „marea criză”.
Alexandra Bogza: Iar această stare se extinde şi la nivel internaţional?
Tudor Vintiloiu: Da, ma refeream la nivel internațional. La noi e o situație ciudată – diletantism, valori inversate – nu știu când și cum se va ieși. Aici nu mă refer la cei care creează, ci la cei care consumă.
