Din pridvorul bisericii: Două viziuni despre închinare: I.L. Caragiale și cea tabloidă

Distribuie!

de Alexandra Nadane

Un articol din ziarul Lumina despre pelerinajul uriaș care are loc la moaștele Sfântului Dimitrie Basarabov ar putea începe așa: Zilele acestea Bucureștiul este îmbrăcat în straie de sărbătoare pentru că își serbează ocrotitorul, pe Sfântul Dimitrie cel Nou. Pelerini din toate colțurile țării au sosit cu multă vreme înainte de ziua sfântului și s-au așezat la coadă la sfintele moaște. Cu smerenie și bucurie, aceștia au venit să se roage pentru ei și pentru cei dragi, mulțumind sfântului și lui Dumnezeu pentru ajutorul primit.

Ziarul Lumina are un public limitat. Tabloidele sunt cele care au cel mai mare tiraj. Cum prezintă ele același eveniment? Acest articol e scris înainte de 27 octombrie, dar beneficiem de experiența din alți ani și a articolelor, știrilor radio ori de televiziune de la Sfânta Parascheva din acest an.

Așadar, la breaking news vom auzi despre numărul celor care se „înghesuie” pentru numărul uriaș de „porții de sarmale”, dar mai mic decât cel al participanților. În presa de scandal vom citi despre cine, cu cine și cum a venit îmbrăcat dintre mai-marii zilei. Tabloidizare, asta cere „publicul” – s-ar justifica autorii.

Dar, pe lângă aceasta, vom întâlni și analize care se doresc serioase și în care se va discuta obscurantismul Bisericii, dovedit de prezența „pupătorilor de oase” medievali în secolul al XXI-lea, și mercantilismul ei, dovedit de suma de bani care s-ar fi câștigat cu ocazia pelerinajului.

Și aceasta este tot tabloidizare. Chiar dacă produsă de autori cu ștaif.

Un jurnalist are menirea să transmită celor care îl citesc ori îl ascultă esențialul dintr-un eveniment. Și tabloidizarea vulgară și cea de-a doua ratează esențialul: De ce petrec acești oameni atât timp, în condiții dificile uneori, pentru a se închina?

Ei nu stau la coadă pentru câteva sarmale și nici nu renunță pentru că sunt numiți în diverse moduri de către ci care își exprimă public dezacordul în privința închinării. Nu sunt păcăliți pentru a îmbogăți Biserica, din simplu motiv că mulți dintre ei cunosc bine acțiunile caritabile pe care preoți, laici, ONG-uri le fac cu sprijinul Bisericii în locurile de unde ei vin.

Stau pentru că fiecare are certitudinea, din experiență, că primește mângâiere și răspuns la rugăciunile sale.

Pentru cineva din afară, transformarea omului după un pelerinaj poate fi insesizabilă. Dar fiecare, indiferent de starea sa, vine la un sfânt ca la un izvor de bine și lumină. Fiecare dorește să se împărtășească atât cât poate, atât cât înțelege el din legătura sfântului cu Dumnezeu și cu lumea. Fiecare vine dintr-un strop de credință, indiferent de cât de inteligent este, cât de bogat este, cât de virtuos este. Un strop de credință pe care vrea să îl cultive.

În cheia credinței explică I.L. Caragiale prezența ori absența închinării și, odată cu el, raportarea la credință este cheia care o vedem potrivită pentru a explica de ce tabloidizarea, de ambele feluri, ratează esența închinării: „Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem. Sufletele noastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră, şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii, foşti ortodocşi, cari suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii. [] Noi nu ne închinăm. Închine-se nerozii. Filozofia noastră se pune mai presus de nevoile închinăciunii. Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credința – moft!” (din „Noi și biserica”, 7 ianuarie 1900).

Cei care aleg să cultive stropul lor de credință înțeleg și de ce ziarul Lumina nu pierde esențialul despre închinarea oamenilor, chiar dacă folosește un limbaj prea  puțin atrăgător din punct de vedere jurnalistic. Chemarea la închinare nu este o chemare la maraton, ci este o chemare la credință.

Îndrăzniți!

Sursa foto: Wikimedia.org

 

Taguri

Arhiva

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*