Vi s-a întâmplat vreodată ca la sfârșitul unei zile să vă așezați pe o canapea, gândindu-vă la ce ați făcut bun în acea zi și să realizați că timpul a trecut pe lângă voi fără să faceți mare lucru? Ați avut vreodată sentimentul că acest fapt se repetă?
Poate că ați rememorat întâmplările petrecute în ziua respectivă și v-ați dat seama că nu mai sunt atât de importante precum erau în acel moment. V-ați întrebat care este esența lucrurilor și cu ce rămânem la final?
Eu am trecut prin această situație în urmă cu câțiva ani, la începutul implicării mele în voluntariat. Dintotdeauna am avut ideea că lucrurile nu au sens dacă sunt făcute doar pentru propria persoană și că nimic nu-ți poate aduce mai mare bucurie și împlinire decât sprijinul pe care îl oferi celorlalți. Am luat decizia să mă implic și am fost convinsă de necesitatea acestui lucru atunci când am găsit citatul lui Einstein „doar o viață trăită pentru ceilalți este o viață care merită trăită”. M-am înscris la câteva asociații, dar am rămas mai aproape de persoanele cu nevoi sociale, deoarece am considerat că pot fi ajutate să-și depășească problemele.
A fost o experiență frumoasă, trei ani în care am lucrat intens, am cunoscut oameni cu povești de viață impresionante și am lucrat împreună cu voluntari minunați. Însă, la un moment dat, am avut sentimentul că, în pofida tuturor eforturilor noastre, problemele celor de care ne ocupăm nu se rezolvă cu adevărat. Pe măsură ce trecea timpul, simțeam acest lucru tot mai profund, iar realitatea, modul cum se desfășurau viețile lor, nu făcea decât să confirme acest sentiment. Am observat că, deși oamenii erau sprijiniți material și se închegau chiar prietenii cu ei, ei rămâneau în continuare cu durerile și neîmplinirile lor, cu neliniști și frici. Rezolvarea oferită era doar o aparentă rezolvare. Simțeam că ceea ce fac nu este complet, dar nu știam ce lipsește. Mi-am dat seamă că noi căutam soluții la un efect vizibil, fără să știm cauza care îl determină.
A urmat o perioadă în care n-am schimbat nimic în atitudinea mea. Privind retrospectiv, îmi dau seama că unul din motive era faptul că de-a lungul timpului preluasem, involuntar, ideea că locul credinței este în spațiul personal și că nu trebuie să fie manifestată în alte aspecte ale activității noastre. În nici un caz în implicarea publică.
Lucrurile au continuat să se desfășoare în același mod, până când, într-o zi, am întâlnit un om care, după am discutat despre ce fac, m-a tras de mânecă și mi-a spus: „Fii atentă, dacă vine Hristos în acest moment la tine și te întreabă ce ai făcut cu adevărat pentru acești oameni, ce îi răspunzi?” A fost ca și cum ai aprinde lumina într-o cameră: era clar ce lipsește. Mi-am dat seama că am ratat esențialul – dimensiunea spirituală. Dacă problemele spirituale nu sunt rezolvate, lipsa de sens va marca tot restul și nu se vor găsi rezolvări reale. Va fi chiar imposibil.
Acestui om îi port o mare recunoștință. El poate a uitat întâmplarea. Probabil că nici nu s-a gândit la impactul pe care l-a avut în sufletul meu întrebarea pe care mi-a adresat-o, dar de atunci viața mea a început să se schimbe. În fiecare zi înțeleg mai mult câtă dreptate a avut. Nu este suficientă lupta pentru binele comun sau pentru o cauză nobilă, atât timp cât nu este vizat omul în întregul lui. Cel mai adesea în spațiul public uităm de suflet.
Mâine se împlinesc patru luni de la apariția rubricii „Din pridvorul bisericii” și poate că unii se întreabă care este rostul ei. Odată, am întrebat un preot despre rolul tânărului în istorie și mi-a spus că Dumnezeu nu aruncă generațiile la întâmplare, în istorie, și că fiecare generație are o cale a ei. Cred că pentru noi este esențial să găsim această cale, dar pentru a reuși avem nevoie de lumină.
Sursa foto: Facebook
Related posts:
Din pridvorul bisericii: Societatea formează oameni sau oamenii formează societatea?
Din pridvorul bisericii: De ce avem nevoie de o perspectivă spirituală asupra lumii în care trăim
Din pridvorul bisericii: Despre succesul unui artist
Din pridvorul bisericii: Despre rușinea și bucuria de a fi român
