„Există un pericol în care suntem sincroni cu Occidentul: pierderea identității, uitarea rădăcinilor noastre profunde… În fața unei lumi amenințate de descompunere, forțate să renege reperele fundamentale ale existenței sale, artistul, omul de cultură în genere, trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea. El trebuie «să salveze»” (Horia Bernea)
Uneori ne plângem de tot ce se întâmplă, ne urâm țara și vrem să plecăm departe. Din acest motiv, chiar și 1 Decembrie ne poate părea sărbătoare fără sens – un clișeu. Dacă nu-i înțelegem sensul, este pentru că nu înțelegem și nu ne iubim istoria. O raportare corectă la istorie ar aduce și o înțelegere firească a Zilei Naționale.
Am citit în Adevărul un articol deosebit despre Tudor Gheorghe, scris de criticul literar Alex Ștefănescu. Cuvintele alese de domnia sa, modul în care a surprins frumusețea artistică și starea sufletească pe care o transmitea articolul, m-au determinat să-i scriu un scurt mesaj, în care îmi exprimam admirația față de modul în care a știut să pună lumina asupra personalității maestrului Tudor Gheorghe: „Ce bine îi stă unui om de cultură, unui critic, atunci când valorifică frumosul, atunci când cultivă binele și toată măreția pe care Dumnezeu a așezat-o în creație! Minunat articol! Minunate cuvinte! Să dea Domnul ca ele să se înmulțească și să rodească!”.
De-a lungul timpului am avut ocazia să citesc și alte articole ale aceluiași autor, dar acesta a fost primul care, atunci când l-am citit, am simțit că mă îmbogățește sufletește, că această invitație la a tinde către înălțimea lui Tudor Gheorghe s-a lăsat pătrunsă de duhul acestuia și ea însăși îl transmite.
Această însuflețire a articolului poate se datorează și faptului că spiritul spectacolului lui Tudor Gheorghe a rupt zăgazul livrescului, al meseriei de jurnalist. În articolul citat, domnul Alex Ștefănescu și-a permis să fie firesc. Domnia sa scrie că „multor critici literari le este rușine să fie sentimentali, le este rușine să-și iubească până și țara”. L-aș parafraza, spunând că, din păcate pentru ei și pentru ceilalți, multor intelectuali le este astăzi rușine să-și iubească țara, să aprecieze cultura și identitatea națională. Și, pentru a nu exista nicio umbră de îndoială despre atitudinea lor față de identitatea românească, o denigrează cu metodă de profesionist, invocând un „scop nobil”, cel mai des întâlnit fiind acela al demontării unor „mituri”.
Așadar, rușinea de a fi român vine din necunoașterea temeinică a identității românești. Iar efortul de a ne cunoaște identitatea dă naștere bucuriei de a fi român. Bucuria de a fi laolaltă cu românii de până acum, cei de acum și cei pe care Dumnezeu îi va sădi în acest popor în viitor. O bucurie care nu presupune mândrie ori xenofobie, Referitor la acest lucru, scriam anul trecut în introducerea unui material despre românii care au schimbat istoria: „Ziua de 1 decembrie 1918 a fost ziua unei generaţii care a făcut istorie. Noi rememorăm în fiecare an Unirea, dar Unirea este un cuvânt care depăşeşte limitele impuse de timp şi spaţiu, creează o legătură profundă între românii din toate locurile şi din toate timpurile. Aşa cum în Liturghie există o comuniune între cei prezenţi şi înaintaşii lor, moşi şi strămoşi adormiţi în dreapta credinţă, la fel şi în Unire există o forţă spirituală care străbate peste veacuri mărturisind ceea ce are mai de preţ neamul românesc: credinţa, tradiţia şi verticalitatea înaintaşilor noştri. Aceste valori au făcut parte întotdeauna din viaţa şi idealurile lor, şi-au educat astfel copiii şi nepoţii, şi, când a venit momentul, le-au mărturisit cu preţul vieţii, având certitudinea faptului că jertfa lor nu va fi în zadar.”
În timp ce unii dintre noi încetează să mai fie români și neagă istoria, reperele și valorile, așezând propriile păreri mai presus de orice, există alții care și-au dedicat viața transmiterii culturii și identității naționale, cu gândul că ele vor fi asumate și valorificate de către noile generații și vor reprezenta o temelie firească pentru dezvoltarea lor organică în raport cu cei de dinaintea lor. Este, într-adevăr, o jertfire a orgoliului faptul de a te uita și la alții, de a fi atent la cuvântul lor, nu numai la propria opinie. Modelul desăvârșit al grijii pentru alții este Răstignirea, când Iisus Hristos S-a dat pe sine pentru lume. Prin acest sacrificiu, ei au participat la sensul „salvării” reperelor, exprimat de artistul Horia Bernea.
Așa cum jertfa de pe cruce a făcut posibilă continuarea unui drum al umanității către Dumnezeu, și jertfa celor care se uită cu atenție la trecut și la viitor, punând interesul public deasupra egocentrismului, devine factorul de transmitere și înnoire a identității naționale. Această jertfă face posibilă România. Soldați, ofițeri, oameni politici, oameni de cultură, preoți, basarabeni, transilvăneni, moldoveni, olteni, moldoveni, bănățeni, români din afara granițelor României – ei ne-au dăruit și ne dăruiesc sărbătoarea de 1 Decembrie. Vă mulțumim!
La Mulți Ani, România!
Related posts:
Din pridvorul bisericii: Despre succesul unui artist
Din pridvorul bisericii: Două viziuni despre închinare: I.L. Caragiale și cea tabloidă
Din pridvorul bisericii: „Ce faci cu adevărat pentru acești oameni?” – sau despre întrebarea care mi-a schimbat viața
Din pridvorul bisericii: Despre familie și carieră
