Cinematografia din România cunoaşte de aproape un deceniu un succes răsunator pe plan internaţional datorită noului val de tineri regizori români care au reuşit să implementeze un stil diferit de cel al monştrilor sacri din branşă precum Sergiu Nicolaescu, Liviu Ciulei sau Stere Gulea. Extrem de talentaţi şi dornici de afirmare, noua generaţie de cineaşti, compusă din Cristi Puiu, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu, Cristi Mungiu, Florin Şerban şi mulţi alţii care au obţinut numeroase premii la festivalele internaţionale, încearcă să prezinte România într-un mod cât mai realist cu putinţă, cu toate aspectele ei, pozitive şi negative, cu hazul de necaz care ne caracterizează ca popor, cu beatitudinea şi bacovianul plaiului autohton şi nu în ultimul rând prin modul de viaţă al cetăţeanului de rând.
Dintre membrii plini de vervă ai acestui grup de taumaturgi ai cinematografiei, Cristian Mungiu este unul dintre cei care au reuşit să zugrăvească o faţetă ascunsă a României, mai ales pentru cei ce nu au prins epoca comunismului. Filmele sale sunt un puternic ecou al totalitarismului ceauşist şi redau cu o acurateţe extraordinară zilele de cumpănă ale românilor prinşi sub ciocanul şi secera socialismului. Ca orice mare regizor, are parte la rândul său de numeroase critici, cele mai multe fiind cele aduse împotriva promovării negative a României pe plan internaţional prin evenimentele nu tocmai demne de laudă, descrise în filme.
Primul său succes regizoral a fost lungmetrajul Occident care s-a distins cu premii în Bulgaria, Belgia şi Grecia şi care prezintă o Românie aflată in postcomunism precum şi comedia umană a personajelor care au scăpat de laţul ceauşist şi încearcă să-şi creeze o nouă identitate, un nou stil de viaţă care să-i recompenseze pentru suferinţele din epoca socialistă. Totul este înglobat desigur într-un vals de ilaritate şi pe alocuri de nostalgie dacă ne gândim la cântecele pionereşti presărate pe parcursul filmului precum Noi, în anul 2000 sau Am cravata mea.
Drama 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile este probabil piesa de rezistenţă a carierei sale de până acum, cu o acţiune plasată în apogeul comunismului românesc având o temă care ar electrocuta cu fiori reci orice fiinţă pierdută în lagărul securist al României: avortul. Mungiu surprinde cu o acurateţe care ţine mai mult de sectorul documentarului întreaga maşinaţiune a sfârşitului de epocă totalitară, totul fiind şlefuit într-un adevărat thriller mioritic.
Savuros, comic şi extrem de captivant. Acestea sunt calităţile conglomeratului de scurtmetraje denumit Amintiri din epoca de aur. Mungiu se foloseşte de câteva legende urbane de pe vremea „împuşcatului” pentru a crea o suită de evenimente care împletesc comicul cu melancolia perioadei „de aur”. Prezentând situaţii care mai de care mai ilare care au drept elemente-cheie o banană, un porc şi o butelie, o căciulă buclucaşă sau o lecţie în stilul celei din „Cel mai iubit dintre pământeni” cu cosorul lui Moceanu, Mungiu reuşeşte să reconstituie o epocă gri a României într-o notă comică, chiar cinică în unele situaţii.
Ultima sa creaţie, După dealuri, este probabil cea mai tulburătoare poveste a începutului de secol XXI. Cu secvenţe parcă desprinse din horror-uri precum Exorcistul sau Patimile lui Iisus, filmul inspirat de romanul Tatianei Niculescu Bran, Spovedanie la Tanacu, combină dramatismul unor orfani aflaţi într-o perioadă de plină expansiune a capitalismului şi fanatismul religios al unui preot care încearcă în naivitatea sa să recurgă la un ritual care pare rupt din romanele science-fiction. Mungiu pare să micşoreze proporţiile catastrofei, împletind un umor negru cu un strop de compasiune pentru toate personajele implicate în această poveste.
Datorită scenariilor care par câteodată rupte din filme de groază, Cristian Mungiu, deşi lăudat peste hotare, este uneori criticat pe plan naţional deoarece aduce un afront imaginii României pe plan internaţional, multe dintre aceste reproşuri bazându-se pe dictonul autohton: Rufele murdare se spală în familie. Acesta răspunde într-un interviu acordat Roxanei Călinescu, pentru Dilema Veche: „pînă la urmă, cinematograful este (din cînd în cînd) artă, iar arta nu are nevoie de unanimitate. Nu mi-am dorit ca După dealuri să fie nici crowd-pleasing, nici critic-pleasing – iar din criticile aduse filmului, pe unele mi le asum; altele, făcute de reviste generaliste care comentează întotdeauna doar subiectul, povestea, sînt irelevante.”
Filmul este cu siguranţă artă iar aceasta nu are întotdeauna scopul de a încânta ci şi de a te cutremura, de a te îngrozi de splendoarea ei, iar filmele lui Cristian Mungiu sunt opere de artă care te electrocutează într-un mod atât de cathartic încât nu poţi sa fii decât mândru că eşti contemporan cu un demiurg al cinematografiei româneşti.
Cosmin Acatrinei
