Copilul generației ’90 vs. puștiul modern

Distribuie!

de Ioanița Ruxandra Avram

Viața e ca un set de piese LEGO: părinții-ți oferă jocul, iar tu asamblezi bucățile de plastic colorat. Îți construiești clădirea de unul singur; de copilul din tine depinde ce va deveni – palat sau bordei, cabană sau bloc, biserică sau fortăreață. Indiferent de ce vei înălța, ești conștient că fundația e importantă pentru siguranța clădirii tale colorate. Dacă baza e șubredă, construcția se dărâmă, în timp ce dacă-i asiguri rezistența cuvenită, ceea ce vei înălța va rămâne în picioare. Fundația vieții e copilăria, perioada în care beneficiezi de educație, afecțiune și spriin din partea familiei – sau nu. De copilărie depinde evoluția ta către adolesență și, mai târziu, către maturitate. Fiecare generație a întâmpinat noutăți tehnologice care au determinat schimbări în modul de educație al copiilor. M-am născut și-am copilărit în anii  ’90, iar acum, studentă fiind, remarc cu ușurință diferențele dintre modul în care mi-am petrecut copilăria și obiceiurile puștilor din ziua de azi.

Da, deja vobesc ca o băbuță comunistă: “Pe vremea mea era așa”, “Pe vremea mea era pe dincolo”… E firesc. Parcă roata timpului se învârtește mai repede decât acum câțiva ani, grație progresului tehnologic. Acesta a adus copiilor numeroase beneficii, dar și o serie de nereguli în plan socio-comportamental. Internetul a însemnat pentru ei iluminare, deschiderea unor uși virtuale – noi modalități de informare, socializare și entertainment.  Însă mașina nu poate înlocui prezența fizică a omului.

Acum câțiva ani, copiii socializau jucându-se împreună; astfel învățau să-și alcătuiască grupuri, să lege prietenii și să respecte un set de reguli comune, impuse de joc. Terenul de joacă era de regulă grădina de lângă casă sau spațiul din spatele blocului. De primăvara până toamna jucam “Țară, țară, vrem ostași”, “Măgărușul”, “Hoții și vardiștii”, câte și mai câte jocuri care ne puneau reflexele la treabă. Iarna, bătaia cu bulgări era activitatea noastră de bază, iar cei mai buni prieteni ne erau săniile și oamenii de zăpadă. În prezent, în rândul copiilor sunt populare jocurile video în rețea, care implică, de asemenea, un set de reguli, dar exclud comunicarea directă cu partenerii de joc. Așadar, copiii nu dobândesc capacitatea de a comunica eficient unii cu ceilalți. Discuți cu partenerul de joc doar pentru a cere ajutor pentru îndeplinirea unui task în cadrul jocului, fără a stabili o relație de prietenie cu el. Și te mai și îngrași, tot stând cu limba-n monitor, cu o mână pe mouse și cu cealaltă în punga cu chips-uri.

Rețelele de socializare nu erau necesare copilului; nevoia de atenție îi era satisfăcută de interacțiunea cu părinții și prietenii. Pe Facebook înveți să fii teribilist și lăudăros. Dacă un copil face sau spune ceva ce-l face să pară mai răsărit în grupul lui de prieteni, cei din anturajul său îi vor urma exemplul.

Ca și atunci, și acum se organizează tabere care ar putea contribui la dezvoltarea relațiilor interpersonale, făcându-i pe copii să trăiască experiențe demne de ținut minte. Astăzi, însă, copiii merg în excursii și încep să-și facă fotografii care urmează să fie postate și comentate pe Facebook. Copilul rămâne cu o poză – dovada faptului că “a fost și el acolo”, nu cu amintirea momentului. Mai memorabile devin comentariile cunoștințelor și numărul de like-uri decât importanța obiectivelor vizitate în excursie.

Pe vremea mea (zise din nou băbuța din mine), ajutoarele de nădejde ale copilului la teme erau părinții, bunicii sau frații mai mari, nu omniscienta Wikipedia.  Nu-ți era rușine să întrebi, să ceri o părere, un sfat. Acum rudele sunt tot mai plictisite, au mai puțină răbdare, iar copilul se simte liber să folosească propriile metode pentru a afla ceva sau, pur și simplu, pentru a fi scutit de efort în rezolvarea temelor.

Desenele animate conțineau mai puțină violență și erau chiar amuzante și educative. Când eram copil, pierdeam orele în fața televizorului, uitându-mă la desene animate inocente. Singură sau împreună cu prietenii, urmăream aventurile Spioanelor, ale Fetițelor Powerpuff, ne amuzam pe seama lui Popeye marinarul și râdeam în hohote urmărind figurile expresive ale lui Tom și Jerry.  Mi s-a întâmplat să urmăresc desene animate cu o verișoară mai mică și doza de violență mi s-a părut deplasată pentru vârsta și capacitatea de înțelegere a micilor telespectatori. Copiii tind să-și aleagă modele comportamentale dintre personajele de desen animat, iar atunci când au de-a face cu personaje violente, le urmează exemplul în viața reală, doar pentru că au impresia că realitatea se bazează pe aceleași reguli: deranjezi, lovești, abuzezi și nu ești pedepsit.

Copiii erau mai creativi, mai inventivi. Băieții inventau fel de fel de jocuri care să implice efort fizic sau intelectual, iar fetele croiau haine cât mai fistichii pentru păpușile lor. Jucăriile lor nu erau performante, dar le ofereau capacitatea să viseze la ce ar putea face. Păpușile care plâng sau vorbesc oferă iluzia realității, limitând-o. Acum li se oferă totul de-a gata, fără posibilitatea de imaginare, de improvizație. Roboțeii și păpușile vorbitoare sunt limitate la un anumit număr de cuvinte și expresii. Chiar dacă o păpușă de modă veche nu râde și nu vorbește, ea devine obiectul asupra căreia copilul își exercită puterea imaginației, inventându-i o poveste originală.

În ziua de azi, dacă îi dai unui copil o păpuşă simplă, va afișa o mină îmbufnată sau va râde prostește. Totuşi, puii de oameni cu mobilul de gât nu trebuie condamnaţi. Ei cresc odată cu tehnologia, evoluează odată cu lumea în care trăiesc, sunt nevoiţi să se adapteze condiţiilor impuse de societate. Aşadar, e imposibil să-i blocăm, să-i forțăm să trăiască în trecut. Totuși, hai să empatizăm cu ei: dacă în copilărie am fi avut jucăriile moderne, nu le-am mai fi lăsat din mână. De ce? Deoarece copiii sunt curioși, iar tehnologia le satisface curiozitatea.

Taguri

Arhiva

One Comment

  1. July 31
    Reply

    Una dintre probleme dacă faci parte din categoria „puștiului modern” și trăiești după principiile celeilalte categorii este că e dificil să te înhăitezi cu copii de tipul tău, iar un copil n-are nevoie de prea multă singurătate… cu toate că „puștiul modern” devine tot mai însingurat, artificial.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*