Nu am mai publicat de mult creație literară. Cam din 2010, când mi-a ieșit o cărticică, un roman experimental în care fiecare capitol era o povestire diferită, cu poeme ca interludii. Acum, acest poem pe care urmează să îl citiți nu e tocmai cel mai postmodernist lucru pe care să îl savurați, pentru că am vrut să îi dau o formă de poezie clasică și muzicală întocmai ca valsul, care e clasic și muzical. Cred că am avut în minte ceva de Strauss în perioada scrierii lui, dar tot ce contează e următorul lucru – vă rog să îl savurați pentru sentiment, nu să îl disecați critico-literar (toți care mă cunosc din punct de vedere literar știu că merg mult mai bine pe proză – iar aici urmează o surpriză în viitor) pentru că scopul meu nu a fost să impresionez criticii, ci să vă fac să zâmbiți.
Vals
de Costin Șerban
În cioburi de arginți se crapă
Ce sparge plictiseala din sistem,
Și nopțile se ard și se fac una,
Iar rolul tău nu e decât blestem.
Ador vioara cum asudă-n gară
Și tu iubești pentru că pierd prea des,
După decenii e timpul ca să moară
Pisica neagră ce prima ai ales.
Te voi urî cu sete astă seară,
Nu vreau să mai tratez vreun joc din nou,
Dar îți plătesc răbdarea ta, iubito,
Presar pe ușă dor de dragul tău.
Vin răniți și eu nu sunt în casta lor,
Voi experimenta până voi fi,
Dar hai un ultim vals să-mi fie dor,
De cioburi și de tot ce putea fi.
