Dragostea a ocupat, ocupă şi va ocupa mereu un loc aparte în viaţa fiecăruia, orice persoană nutrind sentimente faţă de un iubit/o iubită sau măcar pentru rudele de care este legat prin aşa-numitele legături de sânge. Din păcate, la fel ca multe alte lucruri sacre din viaţa umană, şi sentimentul nobil al dragostei este manipulat în zilele noastre de către comercianţi şi retaileri, oameni care prin acţiunile lor denigrează trăirile multor persoane.
Şi la noi s-a instaurat moda sărbătoririi zilei de 14 februarie, „Valentine’s Day”, ca sărbătoare a dragostei, asta după ce părinţii noştri ştiau de „Dragobete”, sărbătoare ce era şi este şi acum „ţinută” în ziua de 24 a aceleiaşi luni. Ziua de 14 februarie a fost evident introdusă şi în România pentru ca unii să beneficieze de anumite avantaje financiare, avantaje de care nu voi vorbi însă în acest articol, pasându-le „misiunea” aceasta colegilor mei.
Aici vreau să scot, însă, în evidenţă sărbătoarea cu ceva tradiţie pe teritoriul patriei noastre, vorbind despre tradiţiile practicate pe 24 februarie de către tinerii îndrăgostiţi. Numele sărbătorii de pe 24 februarie provine de la zeul omonim, Dragobetele fiind zeul tinereţii în Panteonul autohton.
Dragobetele are o tradiţie de circa două secole în România, cele mai vechi menţiuni despre existenţa unor obiceiuri practicate în această zi având o vechime de 170 sau 180 de ani. Cum sfârşitul lunii februarie este o punte de legătură între iarnă şi primăvară, tinerii de la ţară obişnuiau să se adune, atât băieţi, cât şi fete, pornind în căutare de flori de primăvară pe dealuri şi prin lunci. Dacă se găseau flori de frag, acestea erau culese de către băieţi şi dăruite fetelor, rostindu-se în acest timp versurile: „Floride fragă/Din luna lui Faur/La toată lumea sa fii dragă/Urâciunile să le desparți”. Tinerii se opreau din loc în loc, aprinzând focuri, prilej de care se foloseau pentru sta de vorbă, la fel ca la şezătoarele din sat.
La ora prânzului, tinerii reveneau în sat, fetele „fugind” de băieţii care le îndrăgeau, iar de era vreuna ajunsă de către băiat, trebuia să se lase sărutată în văzul întregului sat, prin aceasta consfinţindu-se o logodnă simbolică între cei doi. De la această tradiţie provine şi expresia „Dragobetele sărută fetele”. Oamenii nu sacrificau în această zi animale, pentru a nu strica „rostul împerecherilor”. De asemenea, fetele strângeau zăpada ce mai era în această zi, numită „zăpada zânelor”, iar apa rezultată din topirea zăpezii era folosită de fete pentru înfrumuseţare şi diferite descântece de dragoste.
Ziua Dragobetelui era ţinută exact ca o sărbătoare religioasă, în această zi oamenii neefectuând alte activităţi în afara curăţeniei casei sau a gospodăriei. Cine îndrăznea să muncească în această zi se presupunea că urma a fi pedepsit de zeul dragostei, zeu ce oferea binecuvântări, noroc, sănătate şi belşug celor ce respectau sărbătoarea sa.
Desigur, tradiţiile legate de această zi sunt mult mai numeroase, dar am încercat să fac aici doar o sinteză a lor, pentru a nu risca să plictisesc cititorii. Ideea de bază e aceea că noi trebuie să ne preţuim în continuare tradiţiile pe cât posibil, ele fiind factorul decisiv în păstrarea identităţii noastre ca popor. De asemenea, nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi de ceea ce vedem în jurul nostru, nimeni neavând dreptul de a ne impune săvârşirea vreunui lucru, în speţă „ţinerea” zilei de 14 februarie ca zi a dragostei. Gândind însă puţin în afara acestui context, trebuie să iubim zi de zi, viaţa noastră fiind centrată în jurul acestui sentiment atât de plăcut.
Cum m-am gândit să fac o încheiere cât mai potrivită, nimic nu mi s-a părut mai adecvat decât imnul dragostei din Epistola întâi către Corinteni a Sf. Apostol Pavel: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.” (I Cor. 13, 1-8)
Sursa: Wikipedia
