Umblă vorba cum că, printre noi oamenii, unii sunt mai oameni decât alţii. Un astfel de om e Tudor Gheorghe, pe care criticii nici nu mai ştiu cum să-l numească, pentru că orice descriere posibilă a acestui „fenomen” pare stângace și incompletă.
S-a spus despre el că este „expresia vie a adevăratei rezistențe” prin cultură (G. Marciu), că este o „statuie vie a poprului român” (M. Pospai). S-a spus, de asemenea, că e „un om-orchestră, un om-teatru, un om-instituţie” (Emil Boroghină). Ultimele epitete redau doar atmosfera resimțită de public la reprezentațiile artistului: oamenii din sală nu pot să spună cu exactitate dacă asistă la un concert sau la un spectacol de teatru .
Și de fapt frumusețea nu stă în diversitatea din cadrul spectacolelor, ci mai degrabă în unitate și constanță: a sentimentelor artistului față de această țară, a elementelor specific românești folosite în timpul concertelor și, cel mai important, a emoțiilor preluate sau transmise către public. În fond, oamenilor puțin le pasă ce etichetă pun pe reprezentația domnului Tudor Gheorghe. Pentru ei tot ce contează este simpla sa prezență paternă – caldă, împăciuitoare, chiar hipnotică – în care ei văd fața frumoasă a României.
Dacă te uiți puțin la acest domn de vârsta a treia, cu statură zveltă, păr cărunt și privire jucăușă, ai zice că toată viața s-a distrat spunându-le oamenilor ce vor să audă și conducându-i, prin discurs și cântec, în direcțiile dorite de el. Lucrurile stau, să zicem, radical diferit.
Tudor Gheorghe s-a născut în județul Dolj și este un mare cântăreț, compozitor și actor român. În tinerețe a urmat cursurile Institutului de Teatru din București, după care s-a angajat la Teatrul Național din Craiova. În 1969, după trei ani de studiu asiduu, tânărul actor a avut primul său recital – „Menestrel la curțile dorului” – cu opera poeților Tudor Arghezi, Ion Barbu și Lucian Blaga. De atunci și până în 1996, Tudor Gheorghe a realizat nu mai puțin de 22 spectacole de muzică și poezie.
Statistic nu sunt foarte multe reprezentații artistice, dar nu trebuie uitat că în perioada comunistă a avut interdicție de a concerta timp de zece ani, până când revoluția l-a eliberat de această interdicție. I-au fost cenzurate, totodată, spectacolele, culminând cu „Pe-un franc poet” (pe versuri de Ion Luca Caragiale), care a fost oprit imediat după premieră. Și ca să fie opresiunea completă, regimul comunist i-a aruncat și tatăl în închisoarea de la Aiud.
În toți acești ani, Tudor Gheorghe a muncit pe brânci și a studiat continuu, fără să-și piardă încrederea în capacitatea de regenerare a României după ce asuprirea populației se va fi sfârșit. După revoluție a revenit în forță, primul său spectacol fiind „Cântece cu gura închisă”. Sugestiv, având în vedere tăcerea la care a fost forțat un întreg deceniu…
Explicația pentru magia spectacolelor lui Tudor Gheorghe nu am găsit-o în urma căutărilor, ci mai degrabă întâmplător, ascultându-i melodia „Au înnebunit salcâmii”. Și spune dumnealui acolo așa:
Nu-mi vezi sufletul cum iese
În haotice cuvinte,
Au înnebunit salcâmii
Și tu vrei să fiu cuminte?
Răspunsul meu la primele două versuri este „Ba da, acum că m-am oprit din căutat explicații, chiar vă văd sufletul în toată goliciunea lui.” Oamenii răspund la sinceritatea și deschiderea artistului, deschizându-și la rândul lor sufletele – de aici și magia conexiunii dintre el și public. Suntem de la natură un popor cald, ospitalier și cu simțul umorului. Cred că e mare nevoie să ne amintească cineva de fondul nostru valoric și cultural, dezmorțindu-ne și deschizându-ne ochii (spre interior).
Diana Poleac
