Români cu care ne mândrim – Alina Cojocaru

Acum câţiva ani, o prietenă mi-a zis că ar vrea să meargă la un spectacol la ONB. Bun, i-am zis, dar la ce spectacol? Îmi spune că e balet, îmi mai spune că se numeşte „Tango. Radio and Juliet” şi că o să fie pe muzica celor de la Radiohead. Recunosc că până atunci, pentru mine baletul era asociat doar cu imaginea superficială a unor pantofi ciudaţi şi a vestitelor tutu-uri albe. Cu toate acestea, am mers şi am fost pusă în faţa unui spectacol intim şi fascinant.

Aşa că, precum orice om cu o nouă curiozitate, cu prima ocazie m-am postat în faţa calculatorului, am intrat pe youtube şi m-am lăsat pradă cercului vicios al click-urilor pentru a afla cum stă treaba cu baletul ăsta. În cele din urmă am aflat că una dintre cele mai cunoscute balerine la nivel mondial este o româncă, Alina Cojocaru.

În România există un număr restrâns de persoane pasionate sau implicate direct în lumea baletului , dar pentru marea majoritate, Alina Cojocaru rămâne aproape necunoscută. Cred că această indiferenţă se datorează mai mult lipsei de interes pe care o are societatea românească pentru întreaga sferă a baletului. Pentru români, se pare că baletul este asociat cu un moft sau cu grămada de afişe uitate pe pereţii diverselor cădiri.

Căutând o explicaţie pentru acest sentiment superficial general, m-am raportat la istorie. Se pare că reprezentaţiile cu dans  au apărut târziu pe scenele marilor teatre din Ţara Românească din cauza condiţiilor de vasalitate faţă de Imperiul Otoman. În secolul XIX, baletul era doar o parte integrată a unor spectacole întâmplătoare în care de cele mai multe ori principalele atracţii erau circul sau pantomima. În prezent nu s-au schimbat prea multe, se pare că românul nu este obişnuit cu frumuseţea şi munca depusă pentru conturarea unor spectacole de mărimea Lacul lebedeleor, Spargătorul de nuci şi multe altele.

În societatea modernă, spectacolele de balet nu au parte aprope deloc de promovare. Mai mult de atât, baletul este înconjurat constant de stereotipuri (bilete scumpe, spectacolele de balet care merită urmărite sunt doar cele ale companiilor străine ş.a.m.d.).

În ciuda acestei stări pasive faţă de baletul clasic din România, Alina Cojocaru a reuşit să strălucească la nivel internaţional. Ea este unul dintre românii cu care trebuie să ne mândrim. În prezent, este prim-balerină a Companiei Regale de Balet de la Covent Garden, deţine  titlul de „Balerina Deceniului” alături de alte trei mari artiste, iar Preşedintele României i-a conferit Ordinul Naţional de Merit în grad de Cavaler pentru performanţele sale internaţionale.

Paradoxal, Alina Cojocaru a ajuns să cunoască lumea fabuloasă a baletului printr-o întâmplare. La vârsta de nouă ani, părinţii au decis să renunţe la cursurile de gimnastică şi să o înscrie la balet. La scurt timp a participat la o audiţie şi a fost acceptată ca studentă la Şcoala de Balet din Kiev. Din acest moment, destinul Alinei Cojocaru a început să se contureze încet, dar sigur. Perseverenţa, optimismul şi pasiunea au determinat-o să îşi perfecționeze tehnica constant. Iar printr-o bursă câştigată la competiţia Premiului Lausanne, a ajuns să fie cea mai tânără prim-balerină de la Covent Garden.

Printre multele roluri pe care le-a avut, cel care a consacrat-o a fost Giselle. Interpretarea Alinei Cojocaru transmite o expresivitate ce se îmbină perfect cu tehnica dificilă a baletului. Pasiune, o impulsivitate sentimentală, un haos de fericire, o tristeţe care te coplşeşte şi multe alte trări ce sunt expuse cu o sinceritate care te cucereşte instant. Vechea imagine a personajului Giselle este reinventată prin inocenţa sentimentului pur al dragostei. Urmărind-o pe Alina Cojocaru devii conştient de cel mai palpitant lucru la un spectacol de balet, surpriza. Indiferent câte versiuni ale unui personaj vei avea ocazia să vezi, vei realiza că fiecare este unică deoarece interpretul îşi lasă într-un mod vizibil amprenta.

De fiecare dată când discutăm despre artişti, le cântărim creaţiile în funcţie de calitatea sau autenticitatea sentimentelor investite în acestea. Scritorii îşi clădesc personalitatea prin romane, regizorii  au concepţiile despre viaţă transpuse în pelicule, pictorii se redescoperă prin tehnica utilizată într-un tablou şi tot aşa. Balerinii, pe de altă parte, îşi „poartă” creaţia constant. „Toată munca pe care o depui te aduce la un moment dat într-un punct înfricoşător, vulnerabil, în care te deschizi total publicului, îi arăţi cum eşti în acel moment. Peste câţiva ani vei arăta altceva, pentru că vei fi altfel” a spus Alina într-un interviu.

De fapt, cred că cel mai bine ar fi să o vedeţi pe Alina Cojocaru pe scenă sau măcar într-o filmare pentru a înţelege la ce mă refer când spun că modul în care trăieşti experienţa artei ei este cel mai important moment al spectacolului.

Alexandra Bogza

Related posts:

Mariana Mihuț – Emoție vie („Români cu care ne mândrim”) Tudor Gheorghe – „Un om-orchestră, un om-teatru, un om-instituție” (seria „Români cu care ne mândrim”) Mircea Cărtărescu – postmodernismul în toată splendoarea lui („Români cu care ne mândrim”) Români cu care ne mândrim – Florin Șerban