de Bogdan Minuț
În onoarea lui Dave Brubeck (6 decembrie 1920 – 5 decembrie 2012).
Că tot e al cincilea articol pe care îl scriu, să ne oprim pentru cinci minute şi jumătate să ascultăm o piesă monumentală a jazz-ului. În 1959 Dave Brubeck înregistrează Take Five împreună cu trupa sa. Ritmul acesta atipic deghizează linia melodică a saxofonului, făcând-o să îţi capteze atenţia într-un mod aproape magic. Piesa în sine, scrisă de Paul Desmond, avea să revoluţioneze nu numai jazz-ul, dar multe alte genuri şi trupe ce au primit influenţe din acesta, cu un suflu nou, despărţindu-se de ritmul tipic până atunci, de patru pătrimi.
Ca inspiraţie pentru ritmul neortodox, Dave Brubeck a menţionat nişte muzicieni întâlniţi pe stradă în Turcia, care cântau o melodie folclorică, cu influenţe bulgare, în măsură de nouă optimi. Întrebaţi de unde au luat ritmul acesta, ei au răspuns: This rhythm is to us, what the blues is to you. Iniţial, pentru urechea neantrenată, un astfel de sound este cel puţin şocant, şi este greu de văzut cum o astfel de melodie poate avea elemente comune cu Take Five. Însă, această piesă a lui Brubeck nu este singura melodie din repertoriul său inspirată de acest eveniment; de menţionat o altă piesă fenomenală care a stârnit ceva vâlvă, în care influenţele se văd mult mai uşor: Blue rondo à la turque. Mergând mai departe pe cărarea influenţelor, aş dori să vă mai arăt o melodie cel puţin interesantă, mai rock decât restul de până acum: trupa The Nice, melodia Rondo, albumul de debut din 1967 – o melodie mai greu de plăcut, dar importantă pentru că ne arată primele eforturi înregistrate ale organistului Keith Emerson, viitor membru al Emerson, Lake & Palmer.
Adăugând o optime ritmului de 5/8, cei de la The Stranglers lansează, în decembrie 1981, single-ul Golden Brown, o melodie-miraj ce vorbeşte atât despre o fată cu ten maroniu şi nuanţe aurii cât şi despre heroină. Clavecinul este o adiţie ce amplifică sentimentul orientalismului pe care ţi-l dă poliritmul din început cu variaţii 6/8 -7/8, odată cu videoclipul ce arată cadre din Egipt, Iran, Uzbekistan şi Emiratele Arabe Unite, şi trupa cântând pentru un pseudo-post Radio Cairo. Nu ştiu cât de mult au fost inspiraţi de melodia lui Brubeck, dacă au fost, dar cert este că muzical sunt foarte, foarte apropiate cele două cântece; mai ales că la un moment dat vocea începe să îngâne o linie melodică ce aduce mult cu saxofonul lui Desmond. Dacă nu vă place melodia asta, trebuie s-o reţineţi măcar pentru faptul că începe să cânte când Brad Pitt îi dă un pumn zdravăn lui Adam Fogerty, într-una dintre capodoperele cinematografice ale lui Guy Ritchie, Snatch.
Suprapunând aceşti interpreţi occidentali, cu toate aceste influenţe orientale, e până la urmă normal să se stârnească o reacţie şi pe meleagurile noastre. O piesă atât de barocă nu poate avea decât un pseudo-cover. Sfinx, mânaţi de Sorin Chifiriuc şi inspiraţi poetic de Alexandru Andrieş, păstrează într-o oarecare măsură structura melodiei spânzurătorilor britanici Într-un cer violet, piesa de pe Albumul albastru, din 1985. Aş îndrăzni să spun că versurile lui Andrieş sunt net superioare variantei originale, deşi melodiei nu-i lipsesc elementele pretenţioase – de altfel, specifice genului – cum ar fi tobele electronice, o adiţie, după opinia mea, inutilă, care mai degrabă urâţeşte decât înfrumuseţează.
În final, acest sfinx maro-auriu ce pluteşte într-un cer violet lasă să se vadă cât de uşor se poate mişca muzica, fără a ţine cont de spaţiu, timp, sau regim de guvernare, doar prin simpla ei frumuseţe. Aşadar vă las să visaţi şi voi o culoare, fie ea auriu, maro, violet sau albastru, depinde ce vă inspiră fiecare cântec în parte.
Sursa foto: Wikimedia.org
