Macabrul este în percepţia generală un subiect care poate fi dezbătut din cel puţin două perspective: scabrosul, factorul care denotă repulsie amestecată cu groază şi morbidul, cel care îl face să cocheteze atât de tulburător cu moartea, oferind celui ce îl experimentează o mostră cinică a conceptului de memento mori. Desigur, în toată istoria umanităţii au existat experimente, al căror scop a fost studiul macabrului şi efectul pe care îl are asupra minţii umane, începând de la studierea celor aflaţi pe patul morţii, până la observarea meticuloasă a celor care trăiesc în mizerie, atât materială cât şi morală. Problema care se pune aşadar, în legătură cu acest subiect, este cum poate macabrul să fie digerabil, sau mai bine spus, cum poate acesta să influenţeze omul, astfel încât acesta să fie marcat, într-un mod paradoxal, pozitiv de către acesta?
Literatura, cea care îl stimulează pe cititor să îşi folosească din plin imaginaţia pentru a-şi putea zugrăvi interiorul minţii cu secvenţele ce sunt redate printr-un şir de unităţi lingvistice, trebuie să îl intrige pe cel ce o citeşte, să îl lase să-şi răspundă singur întrebărilor puse în discuţie – pe scurt: să îl marcheze într-un stil unic. Prin urmare, cititorul asistă la un spectacol literar, ce porneşte de la cuvintele aşternute de scriitor pe hârtie şi îşi coboară cortina în imaginaţia celui care citeşte opera. Evident, deoarece nu pot exista doar capodopere, există riscul ca întregul proces de creaţie să se transforme într-un fiasco, de proporţii mai mult sau mai puţin dezastruoase, în momentul în care un segment din acest proces complex este incomplet sau lipseşte în totalitate.
Romanele lui Palahniuk respiră macabrul prin fiecare pagină, iar scriitorul nu ezită să folosească un limbaj licenţios, excesiv de vulgar pe alocuri pentru a-i da acestuia culoarea de originalitate caracteristică.
„ Pe la treisprezece ani, un prieten de-al meu e un mic maniac sexual. Se duce să-şi cumpere un morcov şi nişte vaselină. Să facă cercetări pe cont propriu. Apoi îşi imaginează cum o să arate la casă, doar morcovul ăla şi vaselina alunecând pe banda automată înspre casieriţă. Aşa că prietenul cumpără lapte şi ouă şi zahăr şi-un morcov, toate ingredientele pentru o tartă cu morcovi. Şi vaselină…”(Chuck Palahniuk, Bântuiţii)
Dacă în ceea ce priveşte opera lui Poe, cititorul este hipnotizat şi are un sentiment de fascinaţie în ceea ce priveşte morbidul, în cazul scrierilor lui Palahniuk, acesta este pur şi simplu strivit de stridenţa secvenţelor descrise. Scabrosul se dezvoltă cu un cinism sinusoidal, care îi oferă celui expus o abundenţă de imagini intermitente, care cresc şi scad constant în intensitate, întocmai pentru a reîmprospăta şocul de fiecare dată când acesta revine în prim-plan. Modul în care Palahniuk reuşeşte să atenueze forţa imaginilor sale este prin intermediul spectacolului său original al macabrului: tragicomicul absurd. Combinând elemente de distopie cu unele de un realism tăios, cinism şi tandreţe, pornografie şi moralitate, sau filosofie şi anarhie, obţine un efect dramatic ce poate fi considerat suma tuturor acestor factori, devenind în esenţă o adevărată estetică a macabrului.
Exploatându-şi la maxim potenţialul său nihilist şi depăşind orice limită a limbajului, Palahniuk creează un macabru care depăşeşte stadiul de oroare şi accede la cel de şoc. Romanele sale sunt nişte defribilatoare lingvistice cu ajutorul cărora autorul administrează şocuri electrice o dată la câteva pagini. Violenţa limbajului, care îl poate zgudui din temelii pe cititor, este îmbinată cu un comic, care de multe ori este absurd sau tragic.
„Ţeava e vârâtă în gura lui, mâna mea într-o mănuşă, cu degetul pe trăgaci. Micul Kenny e întins pe sofa, dezbrăcat, iar la televizor se derulează un episod din vechiul lui serial. Dovada hotărâtoare e pornografia pedofilă descărcată pe hardul computerului. Imaginile cu copii supuşi perversiunilor sexuale pe care i le-am lipit pe pereţii dormitorului” (Chuck Palahniuk, Bântuiţii)
În Monştrii Invizibili, în debutul căruia are loc, printre altele, un incendiu devastator, personajul principal, portavocea lui Palahniuk afirmă: „E ciudat, dar până şi cel mai mare şi tragic incendiu nu-i decât o reacţie chimică intensă. Oxidarea Ioanei d’Arc.” (Chuck Palahniuk, Monştrii Invizibili). În aceeaşi operă, ajungând la spital, şi fiind grav rănit în urma unui accident, acelaşi personaj spune: „Când e timpul să mă treacă din nou pe mâncare solidă, astea sunt cuvintele lor, îmi dau piure de pui şi morcovi pasaţi. Mâncare pentru bebeluşi. Totul pasat sau pulverizat sau zdrobit. Eşti ceea ce mănânci.”
Şocul nu se produce doar la nivelul macabrului tragicomic ci şi la nivelul limbajului scabros si violent de vulgar. În „Decameronul” său, Bântuiţii, personajele, care s-au adunat într-un loc izolat pentru a-şi scrie capodopera vieţii departe de traiul care-i privează de inspiraţie, au fiecare povestea destinului lor tragic, iar una dintre povestiri, cea numită Maţe, este considerată una dintre cele mai macabre poveşti ale lui Palahniuk, una în care pornografia se combină cu un accident cauzat de aceasta, rezultatul fiind o senzaţie pe care autorul o descrie foarte concis: „Nu-i genul de chestie pe care vrei să i-o spui prietenei tale la prima întâlnire. Cel puţin dacă te aştepţi să te sărute la despărţire.” Dacă vreun personaj moare în operele sale, de cele mai multe ori întregul proces al morţii este prezentat cu un cinism morbid, precum cel din fragmentul următor: „(…) cum îşi rostogoleşte ochii să vadă pântecele crescând tot mai mare şi mai mare, până când nu-şi mai poate zări picioarele. Până când vreo membrană sau vreun muşchi plesneşte înăuntru, şi el simte valul de sânge cald lovindu-se de plămâni. De ficat sau de inimă. Apoi simte fiorii reci ai şocului. Sudoarea îi năclăieşte părul cărunt de pe piept. Şi faţa îi e scăldată în sudoare. Mâinile şi picioarele îi tremură de frig. Primele semne ale comei.” (Chuck Palahniuk, Bântuiţii) În ciuda extremismului său literar, Palahniuk creează o estetică a macabrului care transformă întreaga sa operă, violenţa, anarhia, pornografia, şi nu în ultimul rând morbidul într-o artă a limbajului care are menirea să demonstreze ce e corupt în realitatea din afara ficţiunii.
Literatura sa devine astfel gura de aer rânced de care oricine are nevoie din când în când, doar pentru a-şi aminti mireasma aerului proaspăt, iar rezultatul acestei cameleonizări a macabrului este spectacolul ficţiunii sale.
Sursa foto: wikimedia.org
