Când am aruncat o privire pe statisticile promovării simulării de bacalaureat de anul acesta trebuie să mărturisesc că am ridicat puţin una dintre sprâncene.
Este deja al zecelea an de când urmăresc aceste statistici. Şi, până acum câţiva ani ma amuzam teribil cu gândul la angajaţii Ministerului Educaţiei cum îşi frângeau mâinile în încercarea lor de a găsi un motiv relevant pentru statisticile nu foarte încurajatoare. Pentru că, invariabil, statisticile erau cam jalnice.
Anul acesta, însă, am fost puţin mirat. Cum am zis, situaţia asta durează de cel puţin 10 ani. Nu sunt un expert, dar, dacă aceeaşi testare nu are rezultate tocmai bune timp de 10 ani, uite un gând îndrăzneţ: poate metoda nu e bună.
Conceptul de şcoală are la bază un sistem prin care fiecare elev e tratat identic cu ceilalţi, îi este predată aceeaşi materie şi este analizat după acelaşi sistem de notare. Unii nu sunt de acord că aceasta este metoda cea mai bună, dar, adevărul este că, timp de câteva sute de ani, a funcţionat destul de bine.
Doar că, în prezent, lucrurile s-au schimbat puţin faţă de cum erau acum câteva sute de ani. În primul rând, orice copil are zilele astea acces la informaţii. Are un computer pentru timpul petrecut acasă şi câteva device-uri pentru când nu este acasă. Constant, copiii filtrează informaţii, fac alegeri despre ce vor şi ce nu vor să afle.
Aşa că, orice s-ar spune, copiii devin obişnuiţi să aplice filtrul proprilor preferinţe nu numai în mediul virtual. Ci şi acasă sau la şcoală. Iar atunci când programa şcolară le impune un anumit tipar de urmat asupra căruia ei nu au niciun fel de control, îşi vor pierde absolut orice interes pe care l-ar fi putut avea pentru materiile predate în şcoli.
Ora de educaţie muzicală, spre exemplu. Un elev care îşi petrece 12 ore din zi cu muzică rock în căşti nu va fi prea încântat atunci când este forţat să stea o oră întreagă pe scaun, ascultând vioara lui Enescu. Pentru că nu este genul cu care se identifică. Ţin minte că, în ciclul gimnazial, la o oră de educaţie muzicală, profesorul ne-a pus caseta The Black Album de la Metallica. Aproape toată clasa a cântat The Unforgiven, iar la Nothing Else Matters ni s-au alăturat şi elevii din clasele vecine. Ideea e că aceea era muzica noastră, muzica pe care noi alegeam să o ascultam. Exact aşa cum astăzi, elevii aleg să asculte Lady Direction şi One Gaga – sau aşa ceva.
Ora de educaţie fizică. Ş care este rostul în a-i obligi pe elevi să practice un sport cu care ei nu au absolut nicio tangenţă? Mai bine, profesorii i-ar duce într-un parc din apropierea şcolilor şi ar juca cu toţii Leapşa sau V-aţi-asculselea. În primul rând, sunt jocuri haioase şi, în al doilea rând nu există câştigători şi pierzători, aşa cum se întâmplă la jocurile cu mingea.
Trecând la o materie din cele care se dă examenul de bacalaureat: o să vă spun un secret – Mihai Eminescu, care apare în cărţile de Limba şi Literatura Română în absolut fiecare ediţie – nu a scris poezii care să poată fi înţelese de către copii de 10 ani. Pentru ca cineva să-i poată aprecia operele, acesta trebuie să aibă o bază. Nu să pună mâna pe Scrisoarea I şi să spere că va înţelege gândurile geniului.
Copiii încă citesc. Dar, la fel ca în cazul muzicii, aleg foarte atent ce citesc. Nici Eminescu, Barbu, Sadoveanu sau Caragiale nu se regăsesc pe lista lor de preferinţe. Programa ar trebui să cuprindă cărţi de toate genurile, dar, mai ales cărţi pe care copiii să le citească pentru că au fost scrise pentru ei. Harry Potter, Twilight, Jocurile Foamei – titluri sunt destule.
Elevii de astăzi nu sunt mai puţin deştepţi decât cei de acum 12 ani – aşa cum s-ar părea dacă ne-am lua după statistici. Pur şi simplu, elevii de azi ştiu ce vor. Şi ştiu şi ce nu vor: poezii greoaie, materie deloc atrăgătoare, ore ce par fără sfârşit la şcoală.
Timpurile se schimbă, iar metodele trebuie să se schimbe şi ele.
Sursa foto: Wikimedia.org