31.12.2014
Moartea n-a mai venit. Mi-a trimis un mesaj telegrafic. Probabil că urmează să își petreacă revelionul pe cine știe ce insulă sofisticată, sorbind la soare dintr-un cocktail cu umbreluță întunecată. Neobișnuit pentru Doamna Moarte, nu?! Ei bine, probabil i s-a luat și ei de atâtea vieți luate. S-a decis să se recreeze (tocmai dânsa!) într-un loc însorit. Mi-a dat de știre printr-un bilețel.
L-am găsit pe pervaz, dimineața. Redactat succint, în limba fulgilor de nea: „Sunt aici! Viața”. Și-atunci mi-am dat seama că nu pot fi amândouă în același loc: viața și moartea. Nu poți fi și mort și viu, nu poți iubi și urî cu adevărat, nu poți fi relaxat și nu poți avea un atac de panică în același timp, cum ar spune medicul.
Bănuiesc eu că ar fi o singură cale, o viață asemeni unei axe infinite pe care putem merge înainte și înapoi. Cum adică infinită? Nici eu nu știu, nu pot concepe infinitul cu mintea mea, e doar o glumă de înțelegere și o taină pe care o pot pătrunde doar cu inima.
Care inimă? Cea care uneori ne lipsește, nu pentru că nu am avea-o, ci pentru că pur și simplu nu mai știm unde am pus-o.
Scriu din nou de după geamul monitor al grădinii facebookiste și mai devreme mi-a făcut cu mâna viața. Mă chema să mă învârt în hora fulgilor gingași, mă îndemna la trezire.
Nu trezirea aceea de dimineață în care ochii proaspăt deschiși se holbează în grădina albastră a „cărții fețelor” deschise, ci trezirea pe care lăuntric o nutrim cu toții.
Doar moartea ce ne mai amintește din când în când de o inimă pe alocuri sălbăticită, ce asemeni unui necunoscut ne bate în poartă cerând milă, atenție și dragoste.
În rest? Ne petrecem timpul murind dormind…pe Facebook. Și în cazul meu, majoritar adevărat. Iar dacă nu afișăm toate chipurile virtuale sau nu râvnim pe ascuns la ce nu ne ascund ceilalți, respirăm aparent fără opțiune aerul vicios și intoxicat al posturilor nefiltrate de pe home page.
În grădina facebookistă aerul părea mai curat, mai pur, mai albastru decât orice cer descoperit cu privirea, și în orice caz, mai aproape de nevoile plămânilor mei. Țigările nu-mi mai dau târcoale, căci acum respir un albastru pur (și simplu inevitabil!).
Cine spune că în viață suma viciilor este egală, nu știe ce vorbește. Eu nu am vicii. Nu fumez, nu beau, dar merg cu punga albastra de „facebook” înfășurată în jurul capului. Un personaj anonim care și-a pierdut capul atât de bine ținut în bula aceasta claustrată.
Nu mai pot respira, puțin Facebook! Încă o gură de mâncare și apoi una de Facebook! O privire în oglindă și… ce ar spune lumea de pe Facebook? FĂ ceva! Asta ar spune. FĂ ceva cu viața ta, FĂ ceva prin tine!
Nu, mie îmi place să citesc. Îmi place să dau pagină cu pagină din „cartea fețelor”, poate oi găsi acolo vreun adevăr, o taină, vreo înțelepciune. Despre alții sau poate… despre mine.
Dar nu azi, azi n-a fost să fie. Din profunzimile înțelepciunii vizate am citit despre reptilienii și masonii care se distrează organizând vânători umane. Adică se ia una bucată om, se pune luneta pe el și i se dă drumul prin pădure. De parcă nu ar fi de ajuns fuga prin grădina asta albastră!
Nu știu ce m-a îngrijorat mai mult: faptul că ar putea fi adevărat sau că cineva s-ar fi putut doar gândi la asta. Știți ce se spune, nu? Că tot ce îți poți imagina… este real!!!
Real este și telefonul care sună din când în când. Nu răspund, căci știu cine e și ce ar vrea să-mi spună.
Se pare că Doamna Moarte n-a plecat definitiv în vacanță pe insula pustie. Și dânsa, asemeni multora, se întoarce la muncă în noul an și pare că e serios pusă pe treabă.
Sursa foto: wikimedia.com
